Un țăran trăgea de funie bivolul, mergând să-și are pământul cu plugul. Dar ogorul lui era plin de apă, de noroi, încât îi ajungea bivolului până la burtă, și bietul animal înota sleit.
A trecut o jumătate de zi, și au reușit să lucreze abia o palmă de pământ. Atunci țăranul, supărat și furios, cu sudoarea șiroind pe față și pe tot corpul, a ridicat bâta să lovească bivolul, și mânios îl ocăra:
— Neputincios ce ești, îți trebuie jumătate de zi ca să ridici o copită. N-ai văzut ce repede aleargă, și ce puternic este, tigrul? De ce nu iei exemplul lui?
Atât de mult l-a ocărât și lovit pe bietul bivol, încât acesta nu a mai putut să tacă și i-a răspuns:
— Câtă putere are un tigru? Eu sunt mult mai capabil decât el!
Țăranul nu l-a luat în seamă, și a continuat să-l ocărască.
Bivolul, supărat, a zis:
— Nu înțeleg de ce mă disprețuiești, și de ce te porți astfel cu mine? Hai să mergem la tigru, și să mă întrec cu el.
A doua zi, dis-de-dimineață, țăranul s-a dus cu bivolul la peștera tigrului. Simțind miros de bivol, tigrul a ieșit dintr-un salt afară, rânjindu-și fioros colții, dorind să facă o masă copioasă din bietul bivol. Dar bivolul, liniștit, își mișca coarnele mari, puternice și îndoite ca o seceră, spunându-i:

— Tigrule, tigrule, am venit să te anunț că vom lupta pe viață și pe moarte, și să știi că dinții tăi sunt prea tociți ca să se înfigă în pielea mea groasă. Du-te să-ți ascuți trei zile dinții, și eu mă voi duce să-mi ascut coarnele trei zile, și apoi ne vom lupta.
Tigrul a scos un răcnet puternic și s-a întors în peșteră. Și, timp de trei zile, și-a ascuțit dinții, care ajunseseră să taie ca niște cuțite. Dar bivolul doar o zi și-a ascuțit coarnele, iar două zile a adunat paie și fân, cu care și-a învelit trupul în câteva straturi. Apoi s-a dus la ogorul stăpânului, s-a rostogolit în noroi, și s-a făcut negru și lucios, că nu se mai deosebeau paiele cu care se învelise.
A venit ziua de luptă și întâlnirea cu tigrul la locul stabilit. Văzând atâta noroi pe bivol, tigrul l-a întrebat:
— Unde ai căzut, de te-ai murdărit în așa hal?
Bivolul i-a răspuns:
— În toiul verii, cine suportă căldurile astea mari? În fiecare zi mă duc să fac baie în mlaștină. Așa e obiceiul meu, și toată lumea știe.
Tigrul a holbat ochii, l-a cercetat câteva clipe și nu i s-a părut nimic suspect, doar că bivolul arăta mai gras decât acum câteva zile. Își spunea bucuros în sinea lui:
„Ce bine, eu voi fi mai iute, îl voi învinge, și voi avea o masă bogată.”
— Tigrule, tigrule, porcii și oile poți să le mănânci, dar mie nu poți să-mi atingi nici un fir de păr! zise bivolul, ca să-l provoace.
Dar tigrul îi răspunse încrezut:
— Și acum trei zile, cu dinții tociți, și tot puteam să te mănânc, dar acum, când am dinții mai ascuțiți, crezi că nu pot?
— Bine, zici că ești puternic, spuse bivolul; întâi eu stau jos, și îți dau voie să mă muști de trei ori. Dacă, însă, nu mă vei omorî, atunci am eu dreptul să te împung de trei ori cu coarnele.
Tigrul a răcnit și a încuviințat. Dintr-un salt, cu gura larg deschisă, s-a repezit să-l sfâșie pe bivol; încercă să muște de trei ori. Cu fiecare mușcătură, bivolul parcă se făcea mai mic. Pierdea din putere, și tigrul credea că bivolul a murit.
Dar, cum tigrul n-a mușcat din carnea bivolului, ci doar din paiele și noroiul de deasupra, nu l-a rănit de loc. După cele trei mușcături, bivolul a sărit în picioare și, din răsputeri, l-a rănit pe tigru în burtă; a doua lovitură i-a frânt șira spinării, iar a treia i-a adus moartea.
Toate fură văzute de stăpân, și în sinea lui acesta lăuda curajul și înțelepciunea bivolului. De atunci, țăranul l-a prețuit și iubit; nu-l mai certa, și nu-i mai spunea animal neputincios. Deși bivolul nu este atât de iute ca cerbul sau calul, el este foarte folositor oamenilor, iar ei, la rândul lor, îl prețuiesc.

The post Bivolul isteț first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Demult, într-o localitate din inima Mongoliei, era un flăcău priceput, care se numea I Hă Hu Chu. În timp ce oamenii trăgeau o brazdă, el trăgea zece brazde, în timp ce oamenii duceau în spinare un sac cu cereale, el ducea zece saci, trecând drept un om bun la toate. Dar I Hă Hu Chu trăia în sărăcie și mizerie dintotdeauna, nu avea un pantalon ca lumea, niciodată nu putea să se sature la o masă, iar zilele nefericite ca norii din iunie puneau tot timpul stăpânire pe el.
Într-o zi, când I Hă Hu Chu era la poalele muntelui, arând pentru boier, o pasăre de un galben auriu a zburat drept în fața plugului său, ciripindu-i:
— Harnicule, priceputule I Hă Hu Chu, ți-am adus Pomul Fericirii, pe care să-l pui în fața ferestrei tale. Când va înmuguri și va înflori, să-l scuturi de trei ori, spunând că vrei aur și atunci o să ai aur.
Pasărea aurie a pus un brad verde pe plug și a zburat. I Hă Hu Chu a sădit pomul în fața ferestrei. În fiecare zi, după ce termina lucrul, plivea buruienile, îl stropea, și brăduțul a înmugurit și a înflorit foarte repede. Atunci flăcăul s-a bucurat mult și a scuturat de trei ori Pomul Fericirii, zicând:
— Vreau aur!
Îndată pe pământ a căzut aur. Vesel, a adunat aurul și l-a pus bine. N-a trecut mult și boierul a aflat și și-a trimis oamenii să-i ia cu sila Pomul Fericirii.
Boierul a plantat Pomul în fața ferestrei sale și l-a înconjurat cu un zid de aur.
Nu după mult timp, Pomul a înmugurit și a înflorit. Atunci, boierul îmbuibat a scuturat de trei ori Pomul Fericirii, zbierând:
— Vreau aur!
Din pom au căzut multe broaște râioase, unele s-au îndreptat spre casă, iar altele l-au împresurat, urcându-se pe el.
Boierul, speriat, a început să strige:
— Veniți încoace, doborâți acest pom veninos, deschideți zidul de aur!
Argații au doborât Pomul și au desfăcut zidul de aur.
De când boierul îi luase Pomul Fericirii, I Hă Hu Chu ducea dorul păsării aurii și al Pomului Fericirii.
Într-o zi, când I Hă Hu Chu căra boierului grânele acasă, pasărea aurie veni purtând un coșuleț în cioc și ciripi:

— Harnicule, priceputule I Hă Hu Chu, ți-am adus Coșul Fericirii. Du-te cu el acasă, trebuie să spui doar că vrei făină albă și în coș va fi făină.
Pasărea aurie a așezat Coșul Fericirii pe spinarea calului din spate de la căruță și a zburat.
După ce I Hă Hu Chu s-a întors cu Coșul Fericirii, a făcut curat lună în casă și a zis:
— Vreau făină albă!
​ Într-adevăr, coșul s-a umplut cu făină albă. N-a trecut mult și boierul a aflat și și-a trimis oamenii să-i ia cu sila Coșul Fericirii.
Boierul a avut Coșul Fericirii, pe care l-a încuiat în camera de la răsărit, pe care a poleit-o toată în aur și apoi, lungindu se în pat, a strigat:
— Vreau făină albă!
Deodată s-au auzit niște zgomote înfiorătoare în camera de la răsărit. Boierul s-a bucurat foarte mult și în grabă s-a dus să vadă. Spre marea lui uimire, toată camera era plină de broaște râioase. Speriat, și-a strigat argații:
— Veniți și luați imediat coșul de aici, aruncați-l în magazie și scoateți aurul de pe pereți!
Argații au îndeplinit poruncile degrabă.
După ce boierul îi luase și Coșul Fericirii, I Hă Hu Chu ducea dorul păsării aurii, al Pomului Fericirii și al Coșului Fericirii.
Într-o zi, pe când I Hă Hu Chu purta coșul cu îngrășăminte pentru boier, pasărea aurie s-a așezat pe calul din spate al căruții, ciripind:
— Harnicule, priceputule I Hă Hu Chu, am să-ți dăruiesc Bâta Răzbunării. Când îi vei spune „lovește”, va lovi.
Pasărea aurie a așezat Bâta Răzbunării pe spatele calului și și-a luat zborul.
I Hă Hu Chu a intrat în casa boierului cu Bâta Răzbunării. S-a așezat în fața boierului îmbuibat, cu capul cât o baniță, și l-a întrebat:
— Îmi dai Pomul Fericirii și Coșul Fericirii înapoi? Dacă nu, ai să vezi ce n-ai văzut!
Boierul, auzind vorbele lui I Hă Hu Chu, s-a făcut foc de mânie și a zis:
— Nesocotitule, așa vorbești tu cu stăpânul tău? Piei din fața mea, dacă nu, am să chem oamenii să te stâlcească în bătaie!
Mânios, s-a sculat și a întins mâna, vrând să-l lovească pe I Hă Hu Chu. Însă I Hă Hu Chu a fost mai ager, s-a ferit, și a tras din mânecă Bâta Răzbunării, strigând:
— Lovește! Lovește! Lovește!
Bâta a început să burdușească scăfârlia boierului, răpăind cum răpăie picăturile de ploaie. Boierul, mânios, urlă:
— Veniți în grabă și arestați-l pe I Hă Hu Chu!
Toată familia boierului s-a bulucit în preajmă-i. Bâta Răzbunării nu se oprea deloc, lovea în ai lui toți, și nimeni din cei loviți nu îndrăznea să facă un pas înainte.
În cele din urmă, boierul căzu mort în bătaie. Harnicul, priceputul I Hă Hu Chu a dus Pomul Fericirii și Coșul Fericirii acasă și de atunci trăiește fericit.

The post Bâta răzbunării first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

A fost odată o fată, Aupan, și un băiat, San-lu, care trăiau într-o regiune muntoasă, fiecare în căsuța lui din bambus. Aupan era zveltă și gingașă ca floarea de bambus, iar San-lu era foarte harnic, asemeni ciocănitoarei.
Într-o primăvară caldă, s-au îndrăgostit unul de altul, dar tatăl lui Aupan nu era deloc mulțumit de dragostea fetei. Când San-lu a hotărât să o ia de nevastă pe Aupan, și a trimis pețitori la tatăl fetei, acesta s-a împotrivit, nevrând ca fata lui să se mărite cu un flăcău sărac lipit pământului.
Atunci San-lu s-a dus și a rugat pe un bătrân, din tribul său, să-l înduplece pe tatăl lui Aupan. Bătrânul i-a grăit acestuia:
— Dă-i fata de nevastă lui San-lu, că e băiat bun.
Dar tatăl s-a împotrivit, spunând:
— Cine vrea să-și dea fata unui orfan?
Băiatul, văzând că totul e în zadar, și nu mai are nici o speranță, într-o zi, pe ascuns, s-a spânzurat.
Când a auzit Aupan că San-lu a murit, a fugit la cabana acestuia și s-a omorât și ea. Tatăl fetei, când a aflat vestea, a socotit acest lucru smintit și a hotărât să-i îngroape pe unul pe muntele de răsărit, pe celălalt pe muntele din apus. N-a trecut mult, și din amândouă mormintele a crescut câte un buchet de bambus.
Bambusul de la soare-răsare creștea spre cel dinspre soare-apune, și invers, și, cu timpul, încetul cu încetul, s-au întâlnit. Când a văzut tatăl fetei acest lucru, a luat un topor și a tăiat bambusul de pe mormântul lui Aupan; a alergat, și a tăiat și bambusul de pe mormântul lui San-lu. Apoi, a dat foc și a ars bambusul.
Din flăcări au zburat două scântei mici spre cer, și s-au aprins două stele lucitoare. De atunci, oamenii numesc pe una din stele Aupan și alta San-lu, iar tinerii care se iubesc se plimbă și cântă privind cele două stele.

The post ​Aupan și San-lu first appeared on Povesti pe Scriem.ro.