Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat şi-i zise:

        – Să trăieşti, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămâne grea.

        Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rând de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fiarbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc şi rămase grea împărăteasa şi bucătăreasa. Iar când veni vremea, născură amândouă câte un coconaş mai frumos decât tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume unuia Dafin şi altuia Afin.

        Într-o zi, împăratul plecă la bătălie şi, lăsând pe fiul său în locu-i, îi dete o mulţime de chei în mână şi-i zise:

        – Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei să intri, iar în casa ce se deschide cu cheia de aur să nu-ţi calce piciorul, căci nu va fi bine de tine.

        Cum plecă împăratul din oraş, fiul sau intră prin toate casele şi văzu o mulţime de pietre nestimate foarte frumoase, dar nu-i plăcu nici una dintr-ansele; în cele din urmă, ajunse şi la casa ce se deschidea cu cheia de aur, stătu puţin înaintea uşii, se gândi la porunca ce-i dedese tată-său, dar biruindu-l nerăbdarea, intră înlăuntru şi văzu un ochean de sticlă. Se uită prin el şi văzu un palat cu totul şi cu totul de aur, încât la soare te puteai uita, iar la dânsul ba. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tânără copilă, floare din grădină, frumoasă ca o zână.

        După ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarăşi la locul lui şi ieşi afară cu ochii plini de lacrămi.

        Nu trecu mult timp şi împăratul se întoarse de la bătălie biruitor; dar în loc să-i iasă fiul său înainte, să-l primească cu bucurie, ieşi numai împărăteasa şi-i spuse că fiul ei este bolnav. Împăratul pricepu numaidecât de unde-i venea boala şi chemă pe toţi doftorii şi doftoriţele din lume, dar toţi îi ziseră că până nu va da fiului său de soţie pe doamna Chiralina, el nu se va însănătoşa. Împăratul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinţă, căci tatăl ei nu voia să o mărite.

        Auzind feciorul împăratului toate acestea, hotărî să se ducă el însuşi să o ceară de la tatăl ei. Aşadar spuse toate acestea fratelui său de cruce şi, într-o zi, plecară amândoi şi se făcură nevăzuţi. Merseră zi de vară până seara şi ajunseră la muma Crivăţului, bătură la uşă şi ieşi înaintea lor o babă zbârcită şi îi întrebă ce caută. Ei răspunseră că cer să-i găzduiască până a doua zi şi să le spuie pe care drum să apuce ca să ajungă la împărăţia doamnei Chiralina.

        Baba se uită la dânşii cu milă şi apoi le zise:

        – V-aş primi în casă cu mare bucurie, da mi-e frică că va veni fiul meu şi vă face pre amândoi sloi de gheaţă; duceţi-vă mai bine la sora mea cea mai mică, că ea poate să vă găzduiască şi să vă spuie şi drumul la doamna Chiralina.

        Feciorul de împărat plecă înainte şi ajunse la muma Vântului turbat; plecară şi de acolo şi ajunseră la muma Vântului de primăvară, bătură în uşă şi ieşi o femeie înaltă şi tânără, şi frumoasă. Această femeie, cum văzu pe feciorul de împărat, îi zise:

        – Dragă Făt-Frumos, ştiu că ai plecat să cauţi pe doamna Chiralina, s-o iei de soţie; dar nu vei putea să ajungi până la împărăţia ei fără ajutorul fiului meu. Rămâneţi aci, dar trebuie sa vă ascund foarte bine, căci cum o simţi fiul meu că se află la mine oameni după tărâmul cellalt, vă omoară. Zicând aceste vorbe, plesni de trei ori din palme şi îndată sări după sobă o pasăre de aur, cu ciocul de diamant şi cu ochii de smarand, şi-i băgă subt aripi pe amândoi, apoi se sui iarăşi pe sobă.

        Nu trecu mult timp şi se auzi o dulce vâjâitură de vânt, care aducea un miros de trandafiri şi de rozmarini, uşa se deschise singură şi intră în casă un flăcău frumos, cu păr lung de aur, cu aripi de argint şi cu un băţ în mână, împletit cu de tot felul de ierburi şi flori. Cum intră în casă, zise mă-sei:

        – Mamă, mie îmi miroase a om după tărâmul cellalt.

        – Ţi-o fi mirosind, mamă, dar p-aicea n-are ce căuta oamenii după tărâmul cellalt.

        Vântul se linişti şi se puse la masă; dar după ce mâncă o strachină de lapte dulce de căprioară şi bău apă de micşunele dintr-o oală de marmură, se puse la povestit.

        Mă-sa, văzându-l cu voie bună, zise:

        – Fiul meu, ia spune-mi, unde este împărăţia doamnei Chiralina şi cum ar face cineva ca să o ia de nevastă?

        – Greu lucru mă întrebaşi, mamă! dar, aide, treacă-meargă. Împărăţia doamnei Chiralina este departe de aci, cale de zece ani; dar această cale se poate face cât te ştergi la ochi daca cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură, care aruncă cu pietre şi foc până la cer, şi daca o încăleca pe buşteanul ielelor cu care poate să treacă gârla; însă cine aude şi va spune cuiva, acela să se facă de piatră până la genunchi. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să se facă un cerb de aur şi să intre într-însul ca să ajungă în odaia împărătesei şi să o fure; cine aude şi va spune cuiva să se facă de piatră până la brâu. După ce o va lua de soţie, muma Crivăţului, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi frumoase şi mai subţiri decât pânza păianjenului. Doamna Chiralina o să cumpere cămăşi, şi daca nu le va uda cu lacrimi de turturică, cum se va îmbrăca cu dânsele, va muri; cine aude şi va spune cuiva să se facă cu totul şi cu totul de piatră.

        Pe când vântul spunea toate acestea, feciorul de împărat adormise, iar feciorul bucătăresei rămăsese deştept şi auzise tot.

        A doua zi, după ce plecă vântul d-acasă, feciorul de împărat întrebă pe muma vântului daca i-a spus fiul său ceva; dar ea, temându-se să nu se facă piatră, îi răspunse că n-a aflat nimic.

        Atunci feciorul bucătăresei şi cel de împărat luară drumul înainte şi se duseră zi de vară până seara, dar când fu pe la scăpătatul soarelui, auziră un zgomot şi un urlet mare, apoi văzură o gârlă mare de păcură aprinsă, aruncând pietre până la înaltul cer. Feciorul de împărat se sperie, dar feciorul bucătăresei îi zise:

        – Nu te teme de nimic şi vino cu mine în această pădure, şi fă ce ţi-oi zice eu.

        Ajungând în mijlocul pădurii, zăriră buşteanul ielelor, încălicară amândoi pe dânsul şi, dându-i pinteni de trei ori, se prefăcu într-o căruţă cu doisprezece cai de foc şi într-o clipă se înălţă până la Vântul turbat şi se pogorî la porţile palatului doamnei Chiralina. Apoi, după ce se deteră jos, căruţa se prefăcu iar în buştean şi ei rămaseră dinaintea unui palat de zamfir (piatră) şi cu porţile de chiparos; iar la una din ferestre sta doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur ţesute cu mărgăritar.

        Cum văzu doamna Chiralina pe feciorul de împărat, prinse o aşa de mare dragoste de dânsul, încât căzu la grea boală şi ajunse la ceasul morţii.

        Ce nu făcu bietul împărat ca să o scape? Dar toate erau în zadar. În cele din urmă, veni o babă şi-i zise:

        – Luminate împărate, să trăieşti întru mulţi ani! Daca vrei să se facă sănătoasă fiica împărăţiei-tale, să cauţi cerbul de aur care cântă ca toate păsările şi să-l aduci în casă numai trei zile şi vei vedea cum se va face sănătoasă.

        Împăratul puse să strige pristavul în toată împărăţia; iar după trei zile, feciorul bucătăresei lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur frumos, apoi băgă într-însul pe feciorul de împărat şi se puse dinaintea palatului.

        Împăratul, văzând cerbul, se dete jos şi întrebă pe feciorul bucătăresei daca-i este de vânzare.

        – Nu-mi este de vânzare, ci de închiriere, răspunse cu semeţie feciorul bucătăresei.

        – Ei bine! ce ai să-mi ceri, ca să mi-l dai numai trei zile?

        – Să-mi dai o mie de bani de aur.

        Tocmeala se făcu şi împăratul luă cerbul şi-l băgă în odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui.

        Cerbul, cum se văzu numai cu doamna Chiralina, începu să cânte un cântec de dor, de plângea lemnele şi pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de împărat ieşi din cerb şi o sărută pe frunte, apoi intră iarăşi în cerb.

        A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale că a visat de două ori că a sărutat-o un june frumos. Atunci una din femei, fiind mai pricepută, zise doamnei Chiralina că, pe dată ce va începe cerbul să cânte, să se prefacă că doarme şi cum va simţi că o sărută cineva, să puie mâna pe dânsul.

        Cum veni noaptea, cerbul începu să cânte un cântec de jale. Doamna Chiralina se prefăcu că doarme şi, când veni Făt-Frumos să o sărute, îl strânse în braţe şi-i zise:

        – D-acum înainte nu vei mai scăpa, că mult am dorit să te dobândesc.

        Ei se giugiuliră ca nişte porumbei până îi apucă ziua; iar când fu pe la prânz, veni împăratul şi cu fiul bucătăresei ca să-i dea cerbul. Doamna Chiralina începu să plângă că nu vrea nicidecum să se despartă de cerb; dar fiul bucătăresei zise încetinel:

        – Cere de la împăratul voie să petreci cerbul până afară din oraş, căci acolo ne aşteaptă o căruţă cu doisprezece cai de foc, în care o să ne suim cu toţii şi o să ne ducem la împărăţia lui Făt-Frumos, iubitul tău.

        Doamna Chiralina ceru şi dobândi de la împăratul această voie şi petrecu pe cerb cu mare alai până afară din oraş; atunci Afin lovi cerbul de trei ori în burtă şi îndată se făcu dintr-însul o căruţă cu doisprezece cai de foc; apoi, luând pe doamna Chiralina c-o mână şi pe Dafin cu alta, sări într-însa şi se făcură nevăzuţi. Şi după ce umblară zi de vară până-n seară, ca cuvântul de poveste ce d-acilea încolo se găteşte, ieşiră pe tărâmul cellalt şi ajunseră în ţara lor.

        Împăratul, cum primi ştire despre sosirea fiului său, îi ieşi înainte cu mulţime de oşti, apoi îl însoţi cu doamna Chiralina şi făcu nuntă împărătească, care ţinu trei zile şi trei nopţi.

        Într-o zi, doamna Chiralina şedea la fereastra palatului şi se uita la drum, când iaca un ovrei cu cămăşi de vânzare. Doamna Chiralina îl chemă sus şi luă două cămăşi mai subţiri decât pânza păianjenului şi se îmbrăcă cu una dintr-ansele. Nu trecu mult şi se bolnăvi atât de greu, încât ajunse pe mâna morţii.

        Afin află de boala împărătesei şi intră pe la miezul nopţii în odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrămi de turturică şi ieşi afară; dar strejarii de la uşă se duseră la Dafin-împărat şi-l pârâră că l-a văzut sărutând pe împărăteasa.

        Împăratul, cum auzi, se făcu foc de mânie şi porunci să taie capul lui Afin. Dar când ajunse la locul de pierzare, Afin zise împăratului:

        – Mulţi ani să-ţi dea Dumnezeu, împărate; pentru toată frăţia şi dragostea mea către tine, te rog să strângi pe toţi boierii cei mari ai împărăţiei, că am să spui înaintea lor un mare cuvânt. Şi apoi vei porunci să-mi taie capul.

        Împăratul porunci să adune divanul împărătesc, în care să fie de faţă şi doamna Chiralina, şi aducând pe Afin, îi zise:

        – Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus!

        Atunci Afin începu aşa:

        – A fost odată un fecior de împărat care prinse dragoste asupra unei fete de împărat după tărâmul cellalt, şi fiindcă nu putea să trăiască fără dânsa, a plecat împreună cu fratele său de cruce ca ori s-o găsească, ori să-şi răpuie capul prin pustii. După ce umblară lumea în cruciş şi curmeziş, ajunseră la muma Crivăţului şi o rugară să le spuie drumul care ducea la fata de împărat după care plecaseră ei. Muma Crivăţului îi trimise la muma Vântului de primăvară, care îi găzdui şi le făgădui să întrebe pe fiul său. Ea s-a ţinut de vorbă căci, cum a venit fiul său, l-a întrebat şi el a început să spuie aşa: împărăţia doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar această cale se poate face într-o clipeală de ochi, daca s-o găsi cineva care să se ducă în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă pietre de foc până la cer, unde va găsi buşteanul ielelor şi va încălica pe dânsul ca să treacă gârla. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să facă din buştean un cerb de aur şi să între într-însul, ca să ajungă în odaia doamnei Chiralina şi să o fure. După ce o va lua de soţie, sora Vântului turbat, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi mai subţiri decât pânza păianjenului şi, daca nu va şti să le ude cu lacrămi de turturică, cum se va îmbrăca cu dânsele, în trei zile va muri.

        După ce vântul spuse toate acestea mume-sei, o jură că, de va spune cuiva ceea ce a auzit, să se facă cu totul de piatră.

        A doua zi, feciorul de împărat întrebă pe muma vântului daca a aflat ceva de la fiul său; dar ea, temându-se să nu se facă piatră, îi zise că n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de împărat nu dormise în noaptea aceea şi auzise tot. Astfel, fără să spuie feciorului de împărat această taină, se duse împreună cu dânsul în pădurea neagră, încălecară pe buştean şi trecură gârla dincolo.

        Cum sfârşi Afin aceste vorbe, se făcu de piatră până la genunchi. Boierii din divan, cum văzură această minune, se speriară. Afin începu iarăşi şi zise:

        – După ce ajunseră la palatul doamnei Chiralina, fratele de cruce lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur şi băgă pe feciorul de împărat într-însul, carele prin această şiretenie se cunoscu cu fata şi o fură.

        Zicând şi aceste cuvinte, Afin se făcu de piatră până la brâu. Împăratul şi împărăteasa, văzând nevinovăţia lui Afin, începură a plânge şi a-l ruga să înceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse înainte, zicând:

        – După ce împăratul se cunună cu doamna Chiralina, nu trecu mult şi împărăteasa cumpără două cămăşi de la un ovrei, se îmbrăcă cu una dintr-ansele şi îndată căzu la grea boală. Afin, ştiind din ce venea boala, intră pe la miezul nopţii la împărăteasă şi, găsind-o dormind, o stropi cu lacrămi de turturică şi o scăpă de moarte.

        Cum sfârşi Afin această povestire, se făcu cu totul şi cu totul de piatră, iar Dafin-împărat şi cu doamna Chiralina plânseră trei zile şi trei nopţi; apoi luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine şi-l puseră în odaia lor, ca să-şi aducă aminte de dânsul totdeauna.

        După aceea, ei trăiră mai mult timp şi născură un copil.

        Într-o dimineaţă, Dafin-împărat intră în casa împărătesei şi-i spuse că a visat o femeie îmbrăcată în haine albe, care i-a zis că daca voieşte să învieze pe fratele său cel împietrit, să taie copilul lor şi să ungă piatra cu sângele lui. Împărăteasa spuse că şi ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amândoi, tăiară copilul şi, stropind piatra cu sânge, începu să se mişte, apoi învie cum se cade şi zise:

        – O Doamne! da greu somn am dormit.

        – E! e! frate, răspunse împăratul, ai fi dormit mult şi bine daca nu tăiam copilul ca să te stropim cu sângele lui. Atunci Afin se crestă la un deget cu cuţitul şi lăsă să curgă sângele său peste copil, care învie numai într-o clipă; iar împăratul, de bucurie, porunci să se facă veselie mare în toată ţara.

        Şi încălicai p-o şea şi v-o spusei domniei-voastre aşa.

The post Omul de piatră first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

        A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:

        – Ştiţi voi una, mă?

        – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.

        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.

        – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:

        – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.

        Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:

        – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?

        – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.

        – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.

        Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.

        Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:

        – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.

        Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.

        Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:

        Fluieraş frumuşel,

        Mititel, gingăşel,

        Dacă tu mă iubeşti,

        Vin-acum să-mi slujeşti.

        N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.

        Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.

        Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.

        Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.

        Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:

        – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.

        Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:

        – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.

        – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.

        – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.

        N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:

        – Fă, cloşcă, vino cu mine!

        Cloşca începu să strige:

        – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:

        – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?

        – Viu, răspunse cloşca.

        Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:

        – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.

        Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:

        – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?

        – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.

        A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:

        – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.

        Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:

        – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!

        – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.

        După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:

        – Mă, armăsare, vino cu mine!

        Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:

        – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!

        Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:

        – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.

        Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:

        – Mă, armăsare, vino cu mine!

        – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.

        Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.

        Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.

        Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:

        – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!

        – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!

        A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:

        – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.

        – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.

        – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.

        Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:

        – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?

        – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.

        Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:

        – Ce cauţi, moşule?

        – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.

        – Bucuros, moşicule!

        Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:

        – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?

        Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.

        Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:

        – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.

        Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:

        – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.

        Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

The post Roman Năzdrăvan first appeared on Povesti pe Scriem.ro.