Demult, într-o localitate din inima Mongoliei, era un flăcău priceput, care se numea I Hă Hu Chu. În timp ce oamenii trăgeau o brazdă, el trăgea zece brazde, în timp ce oamenii duceau în spinare un sac cu cereale, el ducea zece saci, trecând drept un om bun la toate. Dar I Hă Hu Chu trăia în sărăcie și mizerie dintotdeauna, nu avea un pantalon ca lumea, niciodată nu putea să se sature la o masă, iar zilele nefericite ca norii din iunie puneau tot timpul stăpânire pe el.
Într-o zi, când I Hă Hu Chu era la poalele muntelui, arând pentru boier, o pasăre de un galben auriu a zburat drept în fața plugului său, ciripindu-i:
— Harnicule, priceputule I Hă Hu Chu, ți-am adus Pomul Fericirii, pe care să-l pui în fața ferestrei tale. Când va înmuguri și va înflori, să-l scuturi de trei ori, spunând că vrei aur și atunci o să ai aur.
Pasărea aurie a pus un brad verde pe plug și a zburat. I Hă Hu Chu a sădit pomul în fața ferestrei. În fiecare zi, după ce termina lucrul, plivea buruienile, îl stropea, și brăduțul a înmugurit și a înflorit foarte repede. Atunci flăcăul s-a bucurat mult și a scuturat de trei ori Pomul Fericirii, zicând:
— Vreau aur!
Îndată pe pământ a căzut aur. Vesel, a adunat aurul și l-a pus bine. N-a trecut mult și boierul a aflat și și-a trimis oamenii să-i ia cu sila Pomul Fericirii.
Boierul a plantat Pomul în fața ferestrei sale și l-a înconjurat cu un zid de aur.
Nu după mult timp, Pomul a înmugurit și a înflorit. Atunci, boierul îmbuibat a scuturat de trei ori Pomul Fericirii, zbierând:
— Vreau aur!
Din pom au căzut multe broaște râioase, unele s-au îndreptat spre casă, iar altele l-au împresurat, urcându-se pe el.
Boierul, speriat, a început să strige:
— Veniți încoace, doborâți acest pom veninos, deschideți zidul de aur!
Argații au doborât Pomul și au desfăcut zidul de aur.
De când boierul îi luase Pomul Fericirii, I Hă Hu Chu ducea dorul păsării aurii și al Pomului Fericirii.
Într-o zi, când I Hă Hu Chu căra boierului grânele acasă, pasărea aurie veni purtând un coșuleț în cioc și ciripi:

— Harnicule, priceputule I Hă Hu Chu, ți-am adus Coșul Fericirii. Du-te cu el acasă, trebuie să spui doar că vrei făină albă și în coș va fi făină.
Pasărea aurie a așezat Coșul Fericirii pe spinarea calului din spate de la căruță și a zburat.
După ce I Hă Hu Chu s-a întors cu Coșul Fericirii, a făcut curat lună în casă și a zis:
— Vreau făină albă!
​ Într-adevăr, coșul s-a umplut cu făină albă. N-a trecut mult și boierul a aflat și și-a trimis oamenii să-i ia cu sila Coșul Fericirii.
Boierul a avut Coșul Fericirii, pe care l-a încuiat în camera de la răsărit, pe care a poleit-o toată în aur și apoi, lungindu se în pat, a strigat:
— Vreau făină albă!
Deodată s-au auzit niște zgomote înfiorătoare în camera de la răsărit. Boierul s-a bucurat foarte mult și în grabă s-a dus să vadă. Spre marea lui uimire, toată camera era plină de broaște râioase. Speriat, și-a strigat argații:
— Veniți și luați imediat coșul de aici, aruncați-l în magazie și scoateți aurul de pe pereți!
Argații au îndeplinit poruncile degrabă.
După ce boierul îi luase și Coșul Fericirii, I Hă Hu Chu ducea dorul păsării aurii, al Pomului Fericirii și al Coșului Fericirii.
Într-o zi, pe când I Hă Hu Chu purta coșul cu îngrășăminte pentru boier, pasărea aurie s-a așezat pe calul din spate al căruții, ciripind:
— Harnicule, priceputule I Hă Hu Chu, am să-ți dăruiesc Bâta Răzbunării. Când îi vei spune „lovește”, va lovi.
Pasărea aurie a așezat Bâta Răzbunării pe spatele calului și și-a luat zborul.
I Hă Hu Chu a intrat în casa boierului cu Bâta Răzbunării. S-a așezat în fața boierului îmbuibat, cu capul cât o baniță, și l-a întrebat:
— Îmi dai Pomul Fericirii și Coșul Fericirii înapoi? Dacă nu, ai să vezi ce n-ai văzut!
Boierul, auzind vorbele lui I Hă Hu Chu, s-a făcut foc de mânie și a zis:
— Nesocotitule, așa vorbești tu cu stăpânul tău? Piei din fața mea, dacă nu, am să chem oamenii să te stâlcească în bătaie!
Mânios, s-a sculat și a întins mâna, vrând să-l lovească pe I Hă Hu Chu. Însă I Hă Hu Chu a fost mai ager, s-a ferit, și a tras din mânecă Bâta Răzbunării, strigând:
— Lovește! Lovește! Lovește!
Bâta a început să burdușească scăfârlia boierului, răpăind cum răpăie picăturile de ploaie. Boierul, mânios, urlă:
— Veniți în grabă și arestați-l pe I Hă Hu Chu!
Toată familia boierului s-a bulucit în preajmă-i. Bâta Răzbunării nu se oprea deloc, lovea în ai lui toți, și nimeni din cei loviți nu îndrăznea să facă un pas înainte.
În cele din urmă, boierul căzu mort în bătaie. Harnicul, priceputul I Hă Hu Chu a dus Pomul Fericirii și Coșul Fericirii acasă și de atunci trăiește fericit.

The post Bâta răzbunării first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

O femeie avea un bărbat foarte prost. Nu știa să facă nimic, iar dacă se apuca de ceva ieșea tocmai pe dos.
Odată nevasta l-a trimis la niște neamuri după războiul de țesut. La întoarcere, bărbatul obosit se așeză la marginea drumului ca să se odihnească. Stând așa privi la unealta din fața lui și îi spuse: „Dacă ai patru picioare, de ce să te mai car eu? Du-te singur, poate ai să mă și întreci!”
Și puse războiul de țesut în mijlocul drumului, plecând singur mai departe.
Cum a ajuns acasă, nevasta l-a și întrebat de război.
— I-am spus să vină singur aici, doar are patru picioare. Va veni cu siguranță, răspunse bărbatul.
— Ce tot spui? Doar un război de țesut nu poate să umble. Picioarele lui sunt de lemn. Fugi înapoi și adu-l!

Dar se întunecase și bărbatul se hotărî să lase pe a doua zi. În zori, se întoarse să ia războiul de țesut pe care încă nu se uscase roua.
— Vai, sărmanul, cât de tare s-a grăbit, a obosit, ba chiar a transpirat, spuse bărbatul cel tont și-l luă acasă.
După câteva zile nevasta îi spuse să ducă la piață pânza pe care o țesuse ea.
Bărbatul văzu pe drum doi stâlpi. Crezând că sunt oameni strigă:
— Ei! Nu aveți nevoie de niște pânză?
Stâlpii nu scoaseră o vorbă.
— Haide, luați niște pânză, stărui bărbatul.
Se apropie și puse pânza lângă stâlp.
— Luați-o! Dar banii unde sunt?
O vacă din împrejurimi mugi: Muu!
Iar el înțelese: „Nu”.
— Bine, dacă azi nu aveți bani am să vin mâine.
— Cui ai vândut pânza? îl întrebă nevasta.
— La doi flăcăi, răspunse bărbatul. Ei stăteau lângă drum și tăceau, însă când i-am întrebat de bani au spus că n-au.
Nevasta i-a pus mai multe întrebări și îndată a priceput și l-a trimis să aducă pânza înapoi.
S-a întors chiar în acel loc, dar sulul de pânză nu era nicăieri. Deodată, zări pe drum mai mulți oameni îmbrăcați în haine albe, semn de doliu la chinezi, căci era o procesiune de înmormântare.
Atunci bărbatul s-a gândit că ei sunt hoții și începu să-i ocărască.
— Dați-mi pânza mea, dacă nu, vă bat.
Oamenii puseră mâna pe el și-l snopiră în bătăi. Când a venit acasă și i s-a plâns nevestei, ea îi spuse:
— Prostule, era o înmormântare. Mai bine i-ai fi ajutat să ducă sicriul. Atunci ei ți-ar fi mulțumit și nu te-ar fi bătut.
— Bine, data viitoare voi fi mai deștept, i-a promis bărbatul și s-a dus să se plimbe.
Merse ce merse și văzu venind spre el niște hamali care duceau o litieră împodobită.
— Ei, voi! strigă el. Așteptați-mă să vă ajut să duceți sicriul.
Auzind una ca asta, hamalii îl luară la bătaie.
Omul se întoarse acasă cu lacrimi în ochi. Când nevasta află de cele întâmplate râse cu poftă:
— N-ai pic de minte! Litiera de nuntă ai luat-o drept sicriu. Trebuia să zâmbești, să bați din palme.
— Bine, altă dată am să știu ce să fac, mormăi bărbatul și se duse la culcare.
Dimineața, cum ieși pe stradă, văzu că vecinilor le arde casa. Se apropie și privi. Îi plăcea să se uite la flăcări și deodată zâmbi, bătu din palme și începu să danseze. Iar oamenii îl luară din nou la bătaie.
Se întoarse acasă și începu să se jeluie:
— Sărmanul și nenorocitul de mine, toți mă bat, nimănui nu-i pot fi pe plac.
Nevasta își ridică brațele deznădăjduită.
— Of, că tont mai ești! Cum poți să bați din palme când arde casa cuiva? Mai bine ai fi luat o căldare cu apă și ai fi turnat peste foc.
Auzind-o bărbatul se hotărî să dea neapărat peste un foc și să-l stingă.
Plecă prin sat și ajunse la o fierărie. Acolo văzu cum se înălțau flăcările și scânteile zburând peste tot.

Luă imediat o căldare cu apă și o turnă peste foc. Atunci au venit fierarii și l-au bătut atât de tare, că abia a ajuns până acasă.
— Of – se jelui femeia – oare cum este cu putință să torni apă peste focul din fierărie? Dacă ai fi bătut cu barosul pe nicovală, fierarii ți-ar fi mulțumit.
— Bine. Acum știu ce am de făcut, se bucură bărbatul.
În aceeași zi văzu că doi se bat. Se loveau cu bastoanele și strigau fiecare cât îl ținea gura de tare.
Bărbatul cel tont se apropie de ei, luă de pe jos bastonul și începu să lovească în toate părțile.
Cei doi uitară de cearta lor și se repeziră la el. Abia reuși să scape teafăr. Atunci nevasta îi zise:
— Prostule, când doi se bat trebuie să-i desparți.
În curând bărbatul făcu cum îl învățase nevasta; dar de data asta nu mai era bucuros.
Erau doi tauri, iar el s-a apucat să-i despartă. Un taur îl ridică în coarne și-l aruncă departe.
Abia spre seară îl găsiră mai mult mort decât viu.

The post Bărbatul cel tont first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

A fost odată un pescar bătrân, care în fiecare zi mergea la râul Tin-Suei-hă să prindă pește. Într-o zi a prins un crab de aur și s-a bucurat foarte mult. Deodată, crabul i-a vorbit cu glas omenesc:
— Dă-mi drumul, moșule! Eu te voi ajuta și-ți voi ajuta și familia.
Tare mult s-a mirat pescarul, dar a dat drumul crabului care i-a spus:
— În a șasea zi a celei de a șasea luni, râul Tien Suei-hă va ieși din matca lui. Du-te în desișul de trestie, caută o trestie cu capul roșu și du-o acasă. Când va începe revărsarea apelor așază această trestie pe apă și ea se va transforma într-o barcă în care vă veți salva.
Când crabul a dispărut sub apă, bătrânul s-a îndreptat spre lacul unde creștea trestia, a căutat acolo trestia cu capul roșu și puțin neîncrezător în cuvintele animalului a dus-o acasă.
În curând a început să crească apa râului. Bătrânul pescar a luat trestia, a așezat-o pe apă și imediat ea s-a prefăcut într-o barcă mare. Bătrânul cu băbuța lui și cu fiul lor s-au așezat în barcă și s-au lăsat duși de curent. Plutiră ce plutiră și deodată văzură în vârful unui copac un corb care croncănea jalnic, fiind cu totul slăbit de foame. A luat bătrânul corbul în barcă și l-a hrănit. Au plutit mai departe și au văzut că pe o movilă care de abia mai ieșea din apă stătea o șopârlă cerând ajutor… Bătrânul a luat-o și pe ea în barcă. Au mai mers încă un pic și au văzut un șarpe cu capul scos din apă, care de asemenea l-a rugat să-l salveze și pe el.
Pescarul l-a luat și pe el în barcă. După aceea, au auzit un om strigând după ajutor. L-a privit bătrânul cu atenție și a recunoscut în el pe bogatul Cijana. Acesta le făcea săracilor viața grea. Se grozăvea și îi înșela pe toți. Și-a adus aminte de toate astea pescarul și a împins mai departe barca, nevrând să-l salveze pe bogat. Dar nevestei pescarului, văzând că bogatul Cijana acum arăta jalnic, i s-a făcut milă de el, i-a întins un băț de bambus și l-a salvat.
În curând, apa a scăzut și bătrânul pescar s-a întors Ia casa lui, iar barca s-a transformat din nou în trestie.
Vestea despre barca de trestie fermecată a ajuns până la împărat, iar el a anunțat în toată împărăția:
— Acel care va aduce la palat barca fermecată va primi un post înalt și va fi trecut în rândurile celor mai bune familii ale împărăției. Iar dacă deținătorul nu va da barca îl așteaptă pedeapsa cu moartea.
A ajuns acest ordin până la urechile bătrânului pescar, care s-a neliniștit. El în întreaga sa viață nu a văzut nici măcar un singur demnitar, cum să aibă curajul să apară în fața împăratului?
În acest timp, ca din întâmplare, a apărut la el bogatul Cijana:
— Dacă vrei, eu drept mulțumire că mi-ai salvat viața voi da barca împăratului… Acest lucru ne va aduce fericire sau nefericire. Le vom împărți împreună.
Bătrânul pescar i-a dat lui Cijana trestia. A ajuns bogatul Cijana în capitală, a dat împăratului barca fermecată și imediat a fost numit înalt demnitar. Devenind Cijana demnitar, a uitat cu totul de bătrânul pescar. Avea o singură grijă, cum să trăiască cât mai bine. Auzind pescarul că Cijana a ajuns un mare demnitar și-a trimis fiul să afle adevărul.
Cu greu a ajuns tânărul până în capitală și l-a căutat pe Cijana. Iar acesta a clipit nedumerit din ochi și s-a făcut că nu l-a văzut niciodată pe acest om, l-a învinuit pe nedrept pe tânăr și a ordonat să fie aruncat în temniță. Pentru a nu fi nici un fel de vorbe, Cijana a hotărât să-l nimicească pe tânăr și a ordonat temnicerilor să nu-i dea nimic de mâncare. Cinci zile tânărul n-a pus nimic în gură. și de foame îi vâjâia capul. Deodată a zburat spre închisoare un stol de corbi și s-au așezat pe gratiile de la fereastră.
Prima pasăre făcea semne din cap, iar tânărul a recunoscut în ea pe corbul căruia i-a salvat viața în timpul inundațiilor. Mare i-a fost mirarea când a văzut că în ciocul fiecărei păsări era ceva demâncare. Ele au lăsat tot ce au adus pe pervaz și s-a adunat atâta mâncare, încât tânărul s-a putut sătura.
În fiecare zi corbii îi aduceau mâncare și el, n-a murit de foame.
A văzut bogatul Cijana că au trecut zece zile și tânărul nu a murit de foame. A trimis atunci pe omul său ca la noapte să-l omoare pe fiul pescarului.
Fiul pescarului ședea în închisoare și nu bănuia nimic. Deodată, în plină zi, de undeva și-a făcut apariția o șopârlă, era aceea pe care o salvase în timpul inundației. S-a apucat să scormonească pământul de sub zid. Ea scormonea pământul, iar tânărul îl căra mai departe și așa și-au făcu ei drum și au fugit din închisoare.
Auzind bogatul Cijana că fiul pescarului a fugit, a strâns imediat străjile și le-a trimis în urmărirea lui. De abia au ieșit străjerii dincolo de porțile orașului, că pe drum au văzut un șarpe uriaș. Șuierând s-a înfășurat în jurul lui Cijana și l-a mușcat. Așa a murit bogătașul Cijana.

The post Barca de trestie first appeared on Povesti pe Scriem.ro.