Căruța a tras la un han din oraș și în timp ce căruțașul s-a dus înăuntru, Dick a sărit din căruță și a început să se uite în jur. Era sigur că străzile de aur se aflau undeva după primul colț. Dar nu erau, așa că el a cercetat mai departe, și mai departe și ca să nu lungim vorba vă pot spune că s-a rătăcit și n-a mai găsit drumul înapoi la căruță. A venit seara și sărmanul Dick era atât de obosit, încât s-a strecurat într-un gang și s-a pitit pe niște trepte și a plâns până a adormit.
În dimineața următoare, a început să cutreiere străzile în căutarea minunilor despre care auzise. Dar nu văzu altceva decât niște case de cărămidă și oameni sărmani în drum spre muncă. Deodată, a început să simtă că-i este foame și s-a apucat să cerșească un bănuț de la trecători. Dar nu prea mulți s-au obosit să-i dea. Mai degrabă se alegea cu vorbe umilitoare.
​ În sfârșit, un om de treabă l-a văzut cât e de flămând și l-a întrebat:
— De ce nu muncești băiete ?
— Aș face-o, dar nu știu unde să capăt de lucru, a răspuns Dick.
— Dacă vrei să muncești, vino cu mine, a spus omul, și l-a dus cu el la marginea orașului pe o fâneață. Dick a strâns fânul și, drept răsplată, a primit de mâncare, de băut și o grămadă de paie într-un șopron în care să-și petreacă noaptea. Munca era grea, dar băiatul era iute la treabă și era fericit că mănâncă bine și are unde dormi. Dar treaba la fân s-a terminat și fermierul n-a mai avut ce să-i dea de făcut. Așa că Dick s-a întors pe străzile marelui oraș în căutare de lucru. Nimeni nu-l angaja, darămite să-i mai dea o bucată de pâine ca să nu moară de foame. Frânt de oboseală și leșinat de foame, s-a prăbușit pe scările unei case.
Erau scările de la casa unui bogat negustor, domnul Fitz-warren, care se îmbogățise făcând negoț cu tot felul de țări îndepărtate. Când bucătăreasa domnului Fitzwarren a deschis ușa și l-a zărit pe Dick în zdrențe, încolăcit pe trepte, l-a trezit cu o lovitură de mătură pentru că era o femeie crudă și arțăgoasă și nu putea să suporte să vadă vagabonzi rufoși și murdari.
— Cară-te pramatie leneșă, strigă ea. Ce cauți aici pe pragul casei unui domn respectabil aș vrea să știu ? Cauți vreo ocazie să șterpelești ceva ? Dacă nu te cari imediat o să vedem noi dacă-ți place o baie cu apa de la spălat vasele. Am aici niște apă fierbinte care sunt sigură că o să te facă să te ridici de acolo.
Sărmanul Dick nu avea putere să răspundă, dar s-a străduit să se ridice cu greu în picioare, doar ca să cadă din nou pe trotuar, pentru că era aproape mort de foame. Tocmai în acel moment, domnul Fitzwarren în persoană se întorcea acasă. Era un om blând și tare s-a mai necăjit când a văzut un băiat atât de nenorocit pe scările casei lui.
— De ce stai întins aici, băiete ? Pari destul de mare ca să te apuci de muncă. Mi-e teamă însă că ești leneș.
— Nu, domnule, nu, îi răspunse Dick, nu sunt leneș. Aș munci din toată inima, dar nu cunosc pe nimeni care să mă angajeze și cred că sunt bolnav, că de mult n-am mai mâncat nimic.
— Bietul de tine, scoală-te să vedem ce te doare.
Dick a încercat să se ridice, dar a trebuit să se întindă din nou pe jos, fiind prea slăbit ca să stea în picioare. Nu mâncase de trei zile. Domnul Fitzwarren i-a ordonat bucătăresei să-l ia în casă, să-l hrănească bine, să-i dea niște haine curate și să-l folosească la treburile mai grele din bucătărie și la spălatul vaselor. Bucătăresei nu prea i-a convenit pentru că nu-l putuse suferi pe Dick de la bun început, dar trebui să asculte ordinele stăpânului.
Dick ar fi fost fericit în această casă de oameni de treabă, dacă n-ar fi fost scorpia de bucătăreasă care nu pierdea ocazia de a-l chinui, scăpând, ca din întâmplare, apă fierbinte și unsuroasă pe picioarele băiatului și dându-i să facă treburile cele mai neplăcute. Îi căuta nod în papură și-l chelfănea de dimineață până seara și, pe lângă asta, îi și mai plăcea să-l frigă cu untură fierbinte. Când nu-l opărea, îl bătea în cap și pe spate cu mătura sau cu orice se întâmpla să-i cadă în mână. Dar Alice, fata domnului Fitzwarren, a aflat cum se poartă bucătăreasa cu băiatul și i-a spus că dacă continuă să fie rea cu Dick va vorbi cu tatăl ei să o dea afară. După aceasta, bucătăreasa s-a mulțumit să-i adreseze lui Dick vorbe urâte și disprețuitoare, când nu era nimeni în jur.
Dar Dick mai avea o greutate de învins. Patul lui se afla într-o mansardă goală și friguroasă în care erau nenumărate găuri în dușumea și pereți, astfel că, în fiecare noapte, era chinuit de șobolani și șoareci. Îl trezeau din somn, se urcau pe pat și îl apucau de degete, dacă reușeau să se bage sub pătură. Într-o zi, un domn i-a oferit lui Dick un bănuț pentru că-i lustruise ghetele. Dick s-a gândit să cumpere o pisică. Cum mergea el așa pe stradă, a zărit o fetiță ducând în brațe o pisică neagră.
— Cât ceri pe pisică ? a întrebat el.
— Nu vreau s-o vând, răspunse fata. E tare bună la prins șoareci.
— Te rog să mi-o vinzi ! Am mare nevoie de-o pisică bună care să prindă șoareci.
— Cât îmi dai pe ea ? a întrebat fată.
— N-am decât un singur bănuț, a spus Dick, dar ți-l dau bucuros dacă mi-o vinzi.
Fetei i-a fost milă de Dick și, deși nu voia s-o vândă pe Pussy, i-a dat-o în schimbul unui bănuț. Dick a ascuns pisica la mansardă și totdeauna avea grijă să-i ducă o parte din mâncarea lui. În curând, pisica a alungat toți șoarecii și șobolanii și Dick nu a mai avut necazuri cu ei, putând să doarmă neîntors în fiecare noapte. Dick și pisica țineau foarte mult unul la altul și când pisica nu pândea găurile șoarecilor din dușumea, stătea la taifas cu Dick, torcând la marginea patului și ținându-i de cald stăpânului.
Nu mult după aceasta, negustorul a pregătit o corabie ca să plece cu negoțul. Domnul Fitzwarren și-a chemat toți servitorii și le-a spus că trimite un nou transport pe mare și că le oferă la fiecare șansa să câștige ceva. Corabia naviga încărcată cu tot felul de mărfuri spre o țară îndepărtată, urmând ca acestea să fie schimbate pe tot felul de lucruri prețioase. Toți servitorii puteau trimite ceva cu ajutorul vaporului, urmând ca profiturile să fie împărțite la întoarcere. Unii au contribuit cu bijuterii și tot felul de fleacuri, rochii sau cu ce economisiseră din lefurile lor. Numai Dick nu a apărut în fața stăpânului pentru că el nu avea nimic de trimis. Observând că el nu era acolo, Alice l-a chemat și l-a întrebat dacă nu ar vrea și el să trimită ceva cu această corabie. Dick i-a spus că nu are nimic de trimis, dar Alice s-a oferit să-i dea niște bani. Tatăl ei însă i-a spus că fiecare servitor trebuie să trimită ceva care să-i aparțină și nu ceva oferit de o altă persoană.
Când sărmanul Dick a auzit asta, a spus că nu are nimic în afară de o pisică pe care a cumpărat-o cu un bănuț de la o fetiță.
— Du-te și adu pisica atunci, băiete, spuse domnul Fitz­warren, și las-o să plece cu vaporul.
— O voi trimite pe Pussy dacă credeți că va fi de vreun folos.
— Sigur că va fi, strigă bucuroasă Alice. Va alunga șoarecii și șobolanii de pe corabie.

Dick s-a urcat la mansardă, a adus sărmana pisicuță și, cu lacrimi în ochi, a dat-o căpitanului. Toată lumea a râs de marfa lui Dick.
Așa s-a despărțit Dick de pisică care a doua zi a fost dusă pe corabie. Fiind vreme prielnică, corabia a și pornit spre țări îndepărtate.
Tare l-a mai necăjit pe Dick pierderea pisicii căci reapăruseră șoarecii și șobolanii și nu putea închide ochii cât era noaptea de lungă; așa că de multe ori întârzia la treabă dimineața. Între timp, protectoarea lui, domnișoara Alice, a plecat pentru o vreme la țară și răutăcioasa de bucătăreasă a început să-l chinuiască din nou pe sărmanul Dick. Nu numai că-i căuta nod în papură toată ziua, dar își și bătea joc de el că face comerț cu pisica.
— Auzi prostie, să trimiți într-o călătorie așa o creatură. Cât crezi că o să capeți pe pisică ? Doar atât cât să cumperi un băț cu care să te bat.
În cele din urmă, Dick ajunse la capătul răbdărilor. Își pierduse pisica, prietena și protectoarea lui nu mai era acolo și bucătăreasa era afurisită cum nu se mai poate. Așa că și-a împachetat nimicurile pe care le adunase într-o basma și într-o dimineață, de îndată ce s-a crăpat de ziuă, și-a luat lumea în cap. În curând, a ajuns până la Highgate unde s-a așezat pe marginea drumului, întrebându-se în ce direcție s-o apuce. Toate drumurile erau la fel pentru el și nu se putea hotărâ. Și apoi, deodată, în liniștea deplină a dimineții, a auzit bătând clopote îndepărtate. Erau clopotele bisericii Bow din Cheapside și, ascultându-le, lui Dick i se păru că lui i se adresează, spunându-i:
„Dick Whittington vino-napoi, ‘napoi
Primar al Londrei te vrem noi”.
Și clopotele păreau să repete, așa, la nesfârșit, același lucru :
— Primar al Londrei ! a repetat Dick pentru sine. Cum să nu, sunt sigur că aș răbda orice numai ca atunci când voi fi cu adevărat bărbat să ajung primar al Londrei și să merg într-o caleașcă aurită. Bine, mă voi întoarce și n-am să mă mai gândesc la chelfăneala pe care o primesc de la bucătăreasă, dacă sunt făcut să ajung primar al Londrei.
Și așa, însoțit de sunetul clopotelor, Dick s-a întors la casa stăpânului. A fost destul de norocos că nu l-a văzut nimeni intrând în casă și s-a apucat de treabă cu mult înainte ca bucătăreasa să coboare în bucătărie să pregătească micul dejun.
Între timp, pisica lui Dick era cât se poate de folositoare pe Unicorn, corabia domnului Fitzwarren. Călătoria era lungă și mulți șobolani și șoareci se mai foiau printre mărfuri. Pussy îi urmărea până la găurile lor și vâna câți putea. În curând, căpitanul și echipajul și-au dat seama ce pisică harnică și vicleană aveau la bord.
În sfârșit, au ajuns pe Coasta berberă, acolo unde locuiesc maurii, pe care englezii nu-i mai văzuseră până atunci. Vaporul a acostat într-un port.
Era o mare agitație printre maurii care veniseră să se uite cu curiozitate la marinari, pentru că nu mai văzuseră oameni albi de când se știau. După ce s-au cunoscut mai bine și au văzut cât de alese sunt purtările tuturor și-au arătat dorința să cumpere din mărfurile lor.
Când căpitanul a văzut aceasta, a trimis lucruri din cele mai alese regelui țării, care a fost atât de mulțumit încât l-a invitat pe căpitan la palat. Căpitanul de pe Unicorn a fost condus la palatul regal, trecând printre gărzi de negri înalți și vânjoși, până a ajuns în sala tronului. Regele i-a cerut să aducă și alte mărfuri la palat să le vadă și să aleagă ce să cumpere. Apoi, căpitanul a fost invitat într-o uriașă sală de ospețe, unde se dădea un banchet în cinstea lui. Regele, regina, căpitanul corăbiei, membrii familiei regale s-au așezat pe pernuțe și covoare întinse pe dușumea, căci așa era obiceiul în acea țară. Servitorii au adus tot felul de mâncăruri din carne gătite cu mirodenii, orez, fructe și le-au pus în fața oaspeților. Dar nici nu s-au așezat bine că s-au auzit niște chițcăituri din spatele draperiilor și o hoardă de șobolani și șoareci au dat năvală și au început să înfulece bunătățile de pe platouri. Nu-i prea băgau în seamă pe servitorii care încercau să-i alunge. Puțini meseni au reușit să ia ceva din farfurie.
— Ce mare năpastă trebuie să fie șobolanii aceștia pentru Maiestatea Voastră, spuse căpitanul. Totdeauna năvălesc și vă tulbură așa ?
— Domnule, spuse regele oftând, fiecare masă se desfășoară cam la fel. Înțelepții și doctorii pe care i-am consultat mi-au răspuns că nu este leac împotriva acestor monștri. Aș da jumătate din averea mea celui care mă va scăpa de această năpastă. Și nu numai că-mi iau mâncarea din față, dar mă atacă și în cameră și în pat, așa că nu e de mirare că, de teama lor, cineva trebuie să mă păzească și în somn.
— În Anglia, spuse căpitanul, avem un animal micuț pe care-l ținem în casă, special pentru a omorî și mânca șobolanii. Se numește pisică. Nu aveți pisici în țara dumneavoastră ?
Regele i-a cerut să-i descrie animalul, dar nimeni nu auzise de un așa animal. A întrebat de unde poate face rost de o pisică.
— Avem noi una, Maiestatea Voastră, la bordul corăbiei noastre, răspunse căpitanul, dar, desigur, e un animal foarte prețios pentru noi pentru că avem șobolani și șoareci în cala corăbiei și acesta este singurul mijloc de a feri mărfurile.
— Vai, ce n-aș da să am și eu o asemenea vietate, oftă regele. Ar fi o mană cerească pentru mine și curtea mea.
— Ei bine, spuse căpitanul, care se pricepea la afaceri și știa că acesta era unul din cei mai bogați regi din lume — ei bine, Măria Ta, cât doriți să oferiți pentru această creatură ?
Regele a stat să se gândească o clipă și apoi a spus:
— Adu pisica la palat în seara aceasta să vedem ce poate. Dacă e în stare să facă minunile despre care ai pomenit, îți voi face o ofertă.
Ei bine, chiar în aceeași seară căpitanul a adus-o pe Pussy, sub braț, la palatul regal unde a fost primit din nou în sala de banchete. Un alt banchet era pe punctul de a începe. De îndată ce mâncărurile au fost puse pe mese, șobolanii s-au repezit din toate părțile. Dar lui Pussy nu trebuia să-i spună nimeni ce să facă. A sărit din strânsoarea căpitanului și s-a aruncat drept asupra celui mai apropiat șobolan, un exemplar mare maroniu, care tocmai căra o bucată de carne, și l-a omorât imediat. Aceeași soartă au mai avut-o vreo duzină de tâlhari pentru că ceilalți s-au furișat în spatele draperiilor și n-au mai apărut.
Regele și regina au fost încântați să scape așa de repede de șobolani și au cerut să le fie adusă vietatea care a făcut o astfel de minune pentru a o vedea mai de aproape. Căpitanul a chemat-o strigând pis, pis, pis și pisica s-a îndreptat spre el. El i-a dat-o reginei căreia i-a fost teamă să ia în brațe o creatură care făcuse un așa prăpăd printre șobolani. După ce a alintat-o căpitanul, a alintat-o și regina care și-a pus-o în poale unde pisica a început să se joace cu mâinile Maiestății Sale și apoi să toarcă, până ce a adormit.
— Ei, spuse regele, dacă aș avea o asemenea creatură, într-o săptămână n-aș mai avea nici urmă de șobolan în palat. Între timp, regele aflase că puii lui Pussy ar putea scăpa întreaga țară de șobolani
— Într-adevăr, dragul meu, spuse regina. Trebuie s-o cumpărăm. Oferă-i bravului căpitan oricât dorește.
Așa că regele s-a oferit să cumpere întreaga marfă de pe Unicorn la un preț bun iar pentru pisică să dea de zece ori mai mult. Căpitanul s-a gândit că e o ofertă mai mult decât generoasă, pe măsura unui mare conducător, așa că a acceptat-o fără discuție.
Căpitanul și-a luat rămas bun de la perechea regală și vântul fiind prielnic s-au îndreptat spre Anglia și, după o călătorie fără peripeții, au sosit teferi la Londra.
Într-o dimineață, domnul Fitzwarren, negustorul din Londra, stătea în biroul lui comercial când auzi deodată o bătaie la ușă:
— Cine-i acolo ? a întrebat domnul Fitzwarren.
— Un prieten. Vești bune ! Vești bune pentru domnul Fitzwarren! a spus o voce și cine altul intră înăuntru decât căpitanul corăbiei Unicorn urmat de agentul comercial care ducea o casetă plină de bijuterii și o listă cu mărfurile de pe corabie.
— Corabia dumneavoastră s-a întors acasă, domnule, spuse căpitanul. Iată ce v-am adus din această călătorie.
Negustorul le-a urat bun sosit, a cerut să fie cinstiți cu vin, și a cercetat lista cu mărfuri cu care se întorseseră. Apoi, căpitanul i-a istorisit domnului Fitzwarren întâmplarea cu pisica lui Dick Whittington și a deschis cutia de bijuterii plină de daruri bogate trimise de rege și regină sărmanului Dick, în schimbul pisicii. Oricât ar fi fost negustorul de mulțumit de succesul afacerii lui era și mai fericit de norocul lui Dick.
Se adresă pe dată unuia din servitori:
— Trimite imediat după domnul Whittington, spuse el.
Dick, în acel moment, curăța oalele pentru bucătăreasă și era plin de grăsime și funingine, dar, așa cum era, a ascultat de porunca stăpânului. Când negustorul a cerut să se aducă un scaun pentru domnul Whittington și l-a invitat să se așeze, bietul Dick credea că vor să-și bată joc de el și și-a rugat stăpânul să nu-și pună mintea cu un netot ca el și să-l lase să se ducă să-și termine treaba.
— Nimeni nu-și râde de dumneata, domnule Whittington, spuse negustorul. Drept să-ți spun, mă bucur din toată inima de veștile bune pe care ți le aduc acești domni. Află, deci, că prea cinstitul căpitan a vândut pisica ta unui rege de pe Coasta berberă și ți-a adus pe ea mai multe bogății decât am eu. Îți doresc din tot sufletul să te bucuri de ele și să ți le păstrezi cât se poate de bine.
Domnul Fitzwarren le-a cerut celor doi să-i arate comoara. Sărmanul Dick nu prea știa cum să-și exprime bucuria. El și-a implorat stăpânul să ia o parte din bogății ca să-i răsplătească, în felul acesta, bunătatea ce i-a arătat la vremuri de restriște.
— Nu, nu, spuse domnul Fitzwarren, totul este al tău și nu am nici o îndoială că averea va fi folosită cum se cuvine. Apoi, Dick a încercat să-i dea o parte din comoară domnișoarei Alice care totdeauna fusese bună cu el și-i luase partea, dar și ea a refuzat.
Atunci Dick a împărțit cadouri căpitanului, agentului comercial și tuturor servitorilor, chiar și crudei bucătărese, pentru că el nu era nici ranchiunos și nici din cei care-și țin norocul numai pentru ei. Toți i-au mulțumit și au băut în sănătatea lui, urându-i noroc.
După aceasta, Dick și-a cumpărat haine bune de la un croitor și după ce s-a spălat și s-a îmbrăcat bine arăta uimitor de chipeș. Domnul Fitzwarren i-a spus că e bine venit să stea în casa lor până-și va găsi una mai bună. Dar acum când arăta așa de chipeș, domnișoara Alice, care totdeauna fusese bună și miloasă cu el, îl privea cu alți ochi. Toți și-au dat seama că cei doi țineau unul la celălalt. Totdeauna Dick îi oferise domnișoarei Alice daruri după puterea lui dar acum nu știa ce lucruri să-i mai cumpere, care de care mai scumpe. Și, ca să scurtăm povestea, aflați că Dick și Alice s-au căsătorit și că la nuntă au fost invitați și Lordul Primar al Londrei și șeriful și consilierii orașului.
Povestea spune că au trăit fericiți până la adânci bătrânețe și că au avut mulți copii. Și mai spune că Dick a devenit șerif și că a fost făcut cavaler de regele Angliei. Și de trei ori a devenit Sir Richard Whittington Lord Primar al Londrei și de fiecare dată când a fost ales și-a amintit de ziua aceea de noiembrie* când stătea la încrucișarea de drumuri și nu știa încotro s-o apuce și de clopotele care-l chemau înapoi.
Și până pe la 1780, deasupra arcadei vechii închisori New-gate, peste drum de strada cu același nume, se putea zări, sculptat în piatră, chipul lui Sir Richard Whittington cu pisica în brațe.

The post Dick Whittington și pisica lui first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post ​Cum a fost orbit uriașul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post Cine a făcut Muntele Wrekin first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Așa că, în cele din urmă, fratele cel mare se duse la Merlin Vrăjitorul și-i povesti toată tărășenia și-l întrebă dacă știe unde este frumoasa Burd Ellen.
— Frumoasa Ellen, spuse Merlin Vrăjitorul, probabil că a fost dusă departe de zâne căci ea s-a dus după minge către soare-apune. Acum se află în Turnul Întunecos al Regelui Spiridușilor; numai cel mai curajos cavaler din împărăție ar putea-o aduce înapoi.
— Dacă există vreo cale de a o aduce înapoi, spuse fratele, eu mă leg să fac orice s-o aduc chiar dacă voi pieri în această încercare.
— Se poate, spuse Merlin Vrăjitorul, dar vai de pământeanul care încearcă așa ceva, dacă nu știe bine dinainte ce are de făcut.
Nici teama, nici pericolele nu puteau să-l împiedice pe fratele cel mai mare al lui Burd Ellen de a încerca să o aducă înapoi. Așa că se rugă de Merlin Vrăjitorul să-i spună ce să facă și ce să nu facă în drumul său, în căutarea scumpei lui surioare. Repetă până ce învăță pe de rost cele auzite și apoi porni spre tărâmul spiridușilor.
Și așteptară îndelung
Cu spaimă, ce-ndolia
O mamă-ndurerată, frați…
Dar el nici că venea.
Apoi, cel de al doilea frate nu mai avu răbdare să aștepte și se duse la Merlin Vrăjitorul rugându-l să-l povățuiască și pe el cum făcuse și cu fratele său. Şi așa se porni și el în căutarea lui Burd Ellen.
Și așteptară îndelung
Cu spaimă, ce-ndolia
O mamă-ndurerată, frați…
Dar el nici că venea.
Și după ce așteptară și așteptară o bună bucată de vreme, infantele Rowland, cel mai mic dintre frații lui Burd Ellen, și-a arătat dorința de a pleca și el și s-a înfățișat mamei lui, buna regină, pentru a-și cere învoire. La început, ea a refuzat, căci el era cel mai îndrăgit dintre copiii ei, și dacă și ultimul ei fiu s-ar fi pierdut, viața ei n-ar mai fi avut nici un rost. Dar el se rugă, până când, în cele din urmă, regina i-a dat dezlegare să plece, dându-i sabia cea fermecată a lui tătâne-su care niciodată nu lovea în van.
Și în timp ce i-o prindea la cingătoare, i-a rostit descântecul care s-o facă victorioasă în luptă. Așa că infantele Rowland își luă rămas bun de la buna regină, mama sa, și se duse la peștera lui Merlin Vrăjitorul.
— O dată, doar o singură dată, îi zise el, spune-mi cum poate un pământean s-o salveze pe Burd Ellen și pe cei doi frați ai mei.
— Ei bine, fiule, zise Merlin Vrăjitorul, nu-s decât două lucruri care, deși par foarte simple, sunt tare greu de îndeplinit. Unul trebuie să-l faci, celălalt să nu-l faci. Iată cel pe care trebuie să-l faci: după ce ai pătruns în tărâmul vrăjit, până ce vei da de Burd Ellen, trebuie să scoți sabia tatălui tău și să tai capul oricui va vorbi cu tine. Și iată ce nu trebuie să faci: să nu mănânci nici o înghițitură, să nu sorbi nici o picătură, oricât de foame sau sete ți-ar fi; dacă sorbi o picătură sau înghiți o-mbucătură cât timp te afli pe tărâmul vrăjit al spiridușilor, nu vei mai apuca să calci din nou pe pământ.
Astfel, infantele Rowland își repetă de nenumărate ori cele două lucruri, până le știu pe de rost, îi mulțumi lui Merlin și o porni înspre Țara Spiridușilor. Și merse el ce merse, până când dădu de rândașul Regelui Spiridușilor, care tocmai hrănea caii Măriei Sale. Pe aceștia îi recunoscu după ochii lor de foc și-și dădu seama că se afla, în sfârșit, pe tărâmul vrăjit.

— Nu-mi poți spune, se adresă el rândașului, unde se află Turnul întunecos al Regelui Spiridușilor?
— Nu pot, zise rândașul, dar mai mergi puțin și vei da peste văcar și poate că el știe și-ți spune.
Apoi, fără un cuvânt, infantele Rowland scoase sabia cea fermecată care nu dădea greș niciodată și reteză capul rândașului iar el merse mai departe până dădu peste văcar și-i puse aceeași întrebare.
​ — Nu-ți pot spune, zise acesta, dar mai mergi puțin până ce vei da peste îngrijitoarea de păsări și ea trebuie să știe.
Fără să mai zăbovească, infantele Rowland trase din teacă sabia cea fermecată care nu dădea greș niciodată și reteză capul văcarului. Apoi, mai merse nițel, până ce dădu peste o bătrână în haine cernite și o întrebă dacă știe unde se află Turnul întunecos al Regelui Spiridușilor,
— Mai mergi puțin, spuse îngrijitoarea de păsări, până vei da de un deal verde și rotund împrejmuit de terase în trepte, de jos până sus; înconjoară-l de trei ori și de fiecare dată spune:
Deschide-te, ușă !
Deschide-te, ușă !
Și lasă-mă să intru !
Și a treia oară ușa se va deschide și vei putea intra.
Infantele Rowland era tocmai să plece când își aminti ce are de făcut, așa că-și scoase sabia cea fermecată care nu dădea greș niciodată și reteză și capul îngrijitoarei de păsări.
Apoi merse și merse și merse până ce ajunse la dealul verde, rotund, împrejmuit de terase în trepte, de jos până sus, îl înconjură de trei ori, către soare-apune, spunând de fiecare dată:
Deschide-te, ușă!
Deschide-te, ușă !
Și lasă-mă să intru !
Și a treia oara ușa se deschise și el intră. Apoi ușa se închise în urma lui cu zgomot, iar infantele Rowland se trezi în întuneric. De fapt, nu era chiar beznă ci așa cum e pe la asfințit, un fel de crepuscul. Nu se zăreau nici ferestre nici lumânări și nu-și putea da seama de unde veneau slabele raze de lumină, dacă nu cumva prin pereți ori acoperiș. Zidurile și acoperișul formau arcuri neșlefuite făcute dintr-o piatră transparentă încrustată cu argint și tot soiul de pietre prețioase. Dar, deși jur-împrejur era numai stâncă, aerul era destul de cald așa cum este întotdeauna în Țara Spiridușilor. Rowland străbătu acest coridor până ce, în cele din urmă, ajunse la două uși mari și înalte, cu canaturi, care stăteau întredeschise. Și când le deschise văzu o priveliște minunată și încântătoare. O încăpere mare și spațioasă, atât de mare încât părea lungă și lată cât era dealul cel verde. Acoperișul se sprijinea pe coloane solide, așa de mari și de semețe încât cele de la o catedrală erau nimic pe lângă acestea. Erau făcute în întregime din aur și argint, măiestru încrustate, iar între ele și împrejurul lor atârnau ghirlande de flori făcute, din ce credeți? Ei bine, din diamante și smaralde și fel de fel de pietre prețioase. Chiar și bolțile erau ornamentate cu ciorchini de diamante, rubine, perle și alte nestemate. Și toate aceste arcuri se întâlneau în mijlocul acoperișului unde, de un lanț de aur, atârna o lampă enormă făcută dintr-o singură perlă mare, scobită și transparentă pe de-a-ntregul. În mijlocul lămpii se afla o nestemata uriașă, de un roșu aprins, care se învârtea încontinuu, luminând astfel întreaga încăpere, de parcă ar fi fost străbătută de razele soarelui în asfințit.
Încăperea era mobilată tot așa de minunat. La un capăt al ei se afla o minunată canapea din catifea, mătase și aur, și pe ea ședea tânăra Ellen, pieptănându-și părul auriu cu un pieptene de argint. Când îl văzu pe infantele Rowland se ridică în picioare și spuse :
O, biet nebun făr’ de noroc,
Ce cați, pe-aicea, tu?
Fugind de-acasă, drept a fost,
Te-ntreb, mezinule, -acu?
Chiar vieți o mie de-ai avea
Nici măcar una n-ai cruța.
Ia loc ; dar vai de tine, vai,
Că te-ai născut vreodat’ :
Ți-a hărăzit al gnomilor crai
Destin ne-nduplecat.
Apoi, ei s-au așezat unul lângă celălalt și infantele Rowland i-a povestit tot ce făcuse, iar ea i-a spus cum cei doi frați ai lor au fost închiși în Turnul întunecos, cum au fost vrăjiți de Regele Spiridușilor și cum zăceau acolo îngropați ca și morți. Nu trecu mult timp de la începutul discuției și, infantele Rowland simți că i se face foame după atâta amar de drum. Așadar, îi spuse surorii sale cât este de flămând și-i ceru ceva de mâncare, uitând cu totul de sfatul lui Merlin Vrăjitorul.
Burd Ellen îl privi tristă și clătină din cap dar, cum era vrăjită, nu-l putea avertiza de pericol. Așa că se ridică și ieși, și în curând se întoarse cu un castron de aur plin cu pâine și lapte. Infantele Rowland tocmai se pregătea să-l ducă la gură când, privind la sora sa, își aminti pentru ce făcuse tot drumul acesta lung. Așa că dădu castronul de pământ și spuse :
— Nici o picătură nu voi sorbi, nici o îmbucătură nu voi înghiți până când sora nu mi-o voi elibera.
Tocmai în clipa aceea se auzi zgomotul făcut de cineva care se apropia și o voce puternică spuse :
O, ha, ha; o, ha, ha,
Simt miros de pământean,
Că-i mort sau viu, cu sabia mea
Eu capul ii voi zbura.
Și pe dată ușile cu canaturi se deschiseră brusc și Regele Spiridușilor năvăli în sală.
— Pe el, vitează sabie, de îndrăznești ! strigă infantele Rowland și se repezi să-l înfrunte cu sabia lui cea fermecată care nu dădea greș niciodată. Și se luptară și se luptară până când infantele Rowland îl îngenunchie pe Regele Spiridușilor, supunându-l și făcându-l să-i ceară îndurare.
— Te iert, spuse infantele Rowland. Scoate pe sora mea de sub vraja farmecelor tale, trezește-i la viață pe frații mei și lasă-ne să plecăm nevătămați și atunci îți voi cruța viața.
— Fie cum spui, căzu de acord Regele Spiridușilor și, ridicându-se, se îndreptă spre un cufăr de unde scoase o sticluță cu o licoare roșie ca sângele.
Unse cu aceasta urechile, pleoapele, nările și vârfurile degetelor celor doi frați și aceștia prinseră deodată viață, mirându-se că vlaga care se scursese din ei se reîntorsese în trupurile lor. Regele Spiridușilor rosti câteva cuvinte către Burd Ellen și o scăpă de vrajă. Toți patru au ieșit din încăpere, prin coridorul lung și lăsară în urmă Turnul întunecos cu gând să nu se mai întoarcă acolo niciodată.
Nu mult după aceea, au ajuns acasă și mult s-a mai bucurat regina, mama lor, că vraja se destrămase și copiii i se întorseseră teferi acasă.

The post Childe Rowland first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post Cele trei dorințe first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

— Dacă pentru asta ai venit, ia du-te colo și scoate capacul de pe oala aceea și vezi ce găsești înăuntru.
Bordeiul era întunecos și Ana n-a observat că bătrâna avea un zâmbet viclean pe fața ei uscată și zbârcită. S-a îndreptat spre soba pe care se afla o oală neagră, rotundă, acoperită cu un capac. A ridicat capacul și s-a uitat în oală.
Dar nimic nu s-a întâmplat.
Zâmbetul viclean de pe fața bătrânei a dispărut, dar ea nu-și trădă supărarea.
— Mergi acasă, drăguța mea, zise ea, și spune-i mamei tale vitrege să țină cămara închisă pe viitor.
Anei i se păru cam straniu mesajul dar nu a mai zăbovit nici o clipă și s-a întors la castel.
A doua zi, regina s-a hotărât să mai încerce o dată.
— Fiica mea, îi spuse regina, tare mai ești palidă. Sunt sigură că aerul de dimineață îți va face bine. Ia dă o fugă până la bordeiul bătrânei și cere-i niște ouă proaspete.
Ascultătoare cum era, Ana a plecat din nou spre bordei. De data aceasta nu mai găsi nici o coajă de pâine pe masa din bucătărie, dar trecând peste un câmp pe care lucrau câțiva oameni, ea a observat că ei adună mazăre. S-a arătat tare prietenoasă cu țăranii și ei i-au oferit un pumn de mazăre. Era tare fericită că avea ce mânca pe drum, pentru că nu luase micul dejun și aerul proaspăt al dimineții îi făcuse o poftă de mâncare grozavă. Cât ai zice pește, a ajuns la bordeiul bătrânei. A cerut din nou ouă.
— Vino aici, drăguță, i s-a adresat bătrâna; ia uită-te în oala aceea și vezi ce poți găsi.
Ana a făcut așa cum i s-a spus. A ridicat capacul oalei negre și rotunde, dar nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic.
— Mergi acasă, zise bătrâna, și spune-i reginei că oala nu fierbe când n-are foc.
Ana s-a reîntors la castel și i-a transmis mamei vitrege mesajul bătrânei.

Regina a înțeles pe dată că Ana găsise din nou de mâncat în drum spre bordeiul bătrânei, deși se dusese acolo înainte de micul dejun. De data aceasta, regina s-a hotărât să se ducă împreună cu fata, ca să fie sigură că ea nu va mânca nimic pe drum.
Așa că, în dimineața următoare, regina și prințesa s-au dus împreună la bordeiul bătrânei. Ana nu mâncase nimic de când se sculase. Când au ajuns la bordei și au cerut ouă proaspete, bătrâna i-a spus din nou Anei să se uite în oală. Așa a și făcut, dar, de data aceasta, din oală a sărit un cap de oaie care s-a prins strâns pe umerii Anei, înlocuindu-l pe al ei.
— Uite așa, spuse bătrâna veselă, acum n-o să mai fie atât de mândră de frumusețea chipului ei.
— Nu, spuse regina, și oamenii nu se vor mai uita la ea cum se uitau până acum, ce zici? Probabil o vor privi cu mai multă dragoste pe Kate a mea de acum încolo. Trebuie să recunosc, bătrânico, că te-ai ținut de cuvânt și că ești tot atât de iscusită pe cât ți-a mers vestea. Uite banii de aur pe care ți i-am promis.
I-a dat o pungă cotoroanței și a pornit-o cu fiica ei vitregă către castel.
Când au ajuns acolo, toată lumea a fost îngrozită când a văzut ce i se întâmplase fetei. Se duseseră și cosițele ei aurii, și ochii negri și trandafirii din obraji, locul lor fiind luat de un chip de oaie bleagă cu botul cenușiu înconjurat de smocuri de lână.
Când Kate și-a văzut sora vitregă a izbucnit în lacrimi.
— Vai de mine, scumpa mea, ce ți s-a întâmplat?
Desigur că nimeni nu știa nimic în afară de regină care, fiți siguri, nu a scos o vorbă. Sărmana Ana nu putea scoate decât un behăit jalnic ca al unei oi adevărate.
— Trebuie să caut ajutor, și-a spus Kate. Nu se poate să rămână așa. Trebuie să fie pe undeva cineva care să poată să-i redea surorii mele chipul de mai înainte și părul minunat.
Așa că într-o clipă, când nu era nimeni în jur, ea a acoperit capul de oaie al fetei cu un șal alb, gros, iar ea și-a pus o pelerină și o bonetă și a plecat cu Ana în lumea largă.
În sfârșit, când cele două surori de-abia își mai târau picioarele de osteneală și când se lăsase noaptea, au sosit la un castel. Au bătut în poartă și o femeie a venit să le întrebe ce doresc. Kate i-a povestit că s-au rătăcit și doresc adăpost pentru noapte.
— Nu știu dacă puteți rămâne aici, spuse doamna de onoare. Toată lumea de la castel e foarte îngrijorată din cauză că unul din prinți e bolnav de mult timp și nimeni nu-i găsește leacul.
— Și sora mea este bolnavă, spuse Kate. Vă implorăm să ne lăsați să rămânem. Nu vă vom pricinui nici un rău.
Drept să vă spun, doamnei de onoare îi părea rău de prințese, mai ales că-i plăcuse cum vorbea și arăta Kate. Așa că s-a dus să ceară încuviințarea tatălui și mamei prințului bolnav, care erau rege și regină în acea parte a lumii.
Nu a trecut mult și s-a reîntors.
— Ei bine, am vorbit Majestăților Lor care vă permit să poposiți la castel cu o condiție.
— Oricare ar fi ea, spuse Kate zeloasă. Voi face tot ce mi se cere, dacă sărmana mea surioară și cu mine putem rămâne.
Așa că doamna de onoare i-a spus lui Kate că ea va trebui să stea de veghe toată noaptea și să-l îngrijească pe prințul bolnav pe care nimeni nu-l putea vindeca.
— Dacă vei face aceasta, a adăugat doamna de onoare, puteți rămâne aici în timpul nopții și vei primi o pungă plină cu arginți pentru osteneală. Dar ai de trecut un obstacol de care trebuie să-ți spun. Multe fete au vegheat noaptea să-l îngrijească pe prinț, dar la miezul nopții, pe rând, toate au dispărut. Îți asumi un mare risc. Mai ești de acord acum?
— Cum să nu, spuse Kate fără să ezite. Sunt sigură că mie n-o să mi se întâmple așa ceva.
Așa că ele căzură de acord. Kate, a dus-o pe sora ei la etaj în camera unde zăcea prințul bolnav. Li s-a adus de mâncare și de băut, și doamna de onoare le-a lăsat singure pentru restul nopții.
A domnit o liniște deplină până ce clopotul ceasului mare din turnul castelului a bătut miezul nopții. Atunci, prințul s-a sculat, s-a îmbrăcat și a coborât ușor fără nici un zgomot. Kate și-a lăsat sora dormind într-un colț, lângă cămin, și s-a ținut după prinț. Prințul și-a luat calul din grajd și și-a chemat ogarul. Apoi, a sărit pe cal dar Kate a sărit și ea în spatele lui. Cu ogarul în frunte au ieșit din curtea castelului și și-au continuat drumul la lumina lunii până ce, într-un târziu, au ajuns într-o pădure deasă. În timp ce-și făceau loc printre copaci și tufișuri, Kate a întins mâna și a cules niște alune coapte cu care și-a umplut buzunarele. Nu după mult timp, au ieșit din pădure și s-au apropiat de poalele unui deal verde și abrupt. Acolo ogarul s-a oprit, a adulmecat pământul și prințul și-a strunit calul.
— Deschide-te, deschide-te, dealule verde, a strigat el, și lasă-l înăuntru pe prinț, cu calul și câinele lui.
În coasta dealului s-a deschis o poartă și prințul a intrat călare. Se auzea muzică și zgomotul vesel al unei petreceri din sala mare iluminată puternic. Era sala zânelor în care un mare bal era în toi. Prințul a coborât de pe cal. Kate a sărit și ea și s-a ascuns în dosul unei uși, să vadă ce se întâmplă. Nimeni nu o observase.
Vesel și fericit, prințul a dansat, mai întâi cu o zână, apoi cu alta, pășind elegant în uriașa sală sau învârtindu-se neobosit în jurul marilor coloane, în timp ce orchestra zânelor intona melodiile cele mai plăcute și vesele.
Și așa s-au scurs ceasurile, unul după altul. Apoi, deodată, s-a auzit cântecul cocoșului și prințul s-a oprit din dans și a cerut să i se aducă bidiviul. A săltat în șa, dar și Kate a săltat în spatele lui. După aceasta, câinele i-a condus afară din marea sală, de sub deal, și au pornit în galop către casă.

Dimineața, când servitorii din castel au venit să tragă draperiile, să facă focul și să aducă micul dejun, au găsit-o pe Kate stând lângă cămin, și spărgând nuci, iar pe prinț dormind liniștit în pat.
— Ați avut o noapte bună? au întrebat ei.
— Da, prințul a avut o noapte grozavă, a răspuns Kate.
I s-a dat o pungă plină cu arginți și a fost întrebată dacă nu vrea să mai stea de veghe o noapte.
— De ce nu, a răspuns ea, dar de data aceasta vreau ca răsplată o pungă cu aur.
Căzând de acord asupra răsplății, Kate și sora ei au stat cu prințul și în noaptea următoare.
Și, când marele ceas a bătut miezul nopții, din nou s-a sculat prințul, a coborât, și-a adus calul și ogarul și a încălecat. Bine-înțeles că și Kate a săltat pe spatele calului. Încă o dată au trecut aproape zburând prin pădure și din nou Kate a cules alune din tufișuri, umplându-și cu ele buzunarele. Din nou, când au ajuns lângă dealul verde, prințul a strigat :
— Deschide-te, deschide-te, dealule verde și lasă-l înăuntru pe tânărul prinț cu calul și câinele lui.
Încă o dată poarta dealului s-a deschis și prințul a intrat călare. Totul s-a întâmplat ca și cu o noapte înainte, numai că muzica era și mai frumoasă și mai veselă, luminile mai strălu­citoare iar dansatorii parcă mai vioi și mai sprinteni. Kate s-a ascuns în dosul unei uși și s-a uitat la tot ce se întâmpla în jur. Cât de frumoase erau zânele cu rochiile lor lungi și sclipitoare făcute din țesătură de aur și argint, mătase de culoarea trandafirului, satin alb și voal brodat ! Și cât de chipeși și galanți erau cavalerii aceia înalți care le conduceau pe zâne în vârtejul complicat al dansului! Prințul părea fericit și lipsit de griji; totuși dădea impresia că începe să se plictisească de dansul nebunesc.
Kate s-a uitat în jos și a văzut că bebelușul unei zâne se juca la picioarele ei cu o nuielușă de argint. În același timp a auzit din întâmplare două zâne care discutau în apropiere. Una din ele a zis :
— O singură atingere cu acea nuia ar vindeca-o pe sora bolnavă a prințesei.
Kate n-a scos o vorbă dar, într-un moment în care zânele nu se uitau, a rostogolit câteva alune către bebeluș. Copilul a râs de plăcere și a întins mâna să prindă alunele. Uită numaidecât de nuielușa de argint pentru că nuielele de argint sunt jucării mai obișnuite pentru bebelușii zânelor decât pentru copiii oamenilor. Kate a ridicat nuiaua și a ascuns-o sub pelerină.
La puțin timp după aceasta, cocoșul a cântat de ziuă, prințul a sărit pe cal, cu Kate în spatele lui, și au pornit-o spre castel în lumina palidă a lunii. Când servitorii castelului au venit, ca de obicei, dimineața, în camera prințului, l-au găsit dormind în pat iar pe Kate stând lângă cămin și spărgând alune.
— A avut prințul o noapte bună? au întrebat-o ei.
— O noapte foarte bună, a răspuns Kate.
Când Ana s-a trezit, Kate i-a desfăcut șalul care-i acoperea capul de oaie și a atins-o ușor cu nuiaua de argint pe care o adusese din palatul zânelor de sub deal. Pe loc, capul de oaie a dispărut și iat-o pe Ana cea de mai înainte, așa cum arăta în clipa în care cruda mamă vitregă a dus-o la bordeiul cotoroanței. Ochii negri, obrajii netezi, părul lung auriu, toate erau la fel ca mai înainte.
— Vai, Kate, spuse ea, mă simt ca și cum aș fi avut un vis.
— Chiar așa? spuse Kate. Probabil că ai avut. Acum, hai să luăm micul dejun pentru că îmi închipui că-ți este foame. Cât despre mine, ce să mai spun, mi-e așa de foame că aș mânca și un cap de oaie.
Toată lumea s-a bucurat când Kate le-a spus că sora ei s-a vindecat și Ana putea acum să iasă și să vorbească cu doamnele de la castel și cu frații și surorile prințului bolnav. Dar Maiestățile Lor erau tare triste că fiul lor mai mare era încă bolnav, așa că au întrebat-o pe Kate dacă nu ar vrea să mai rămână o noapte. În definitiv, prințul nu se simțea mai rău și Kate nu dispăruse noaptea cum dispăruseră celelalte fete. Nutreau speranțe ca ea să-l vindece până la urmă. Așa că i-au dat lui Kate o pungă plină cu bănuți de aur și au rugat-o să-l mai vegheze pe prinț încă o noapte.
— Cum să nu, cu plăcere, spuse Kate, numai că de data aceasta, dacă nu dispar, va trebui să mi-l dați pe Prinț de bărbat, pentru că, știți, a adăugat ea, și eu sunt prințesă și demnă de un așa soț.
Așa că tatăl prințului i-a promis lui Kate că se va căsători cu prințul dacă va reuși să-l vindece.
— La urma-urmei, i-a spus el reginei, de vreme ce ea poate să-l îngrijească și să-l vindece când nimeni altcineva n-o mai poate face, de ce să nu cred că va fi și soția cea mai nimerită.
Așa că s-a căzut de acord și din nou Kate a rămas și l-a vegheat pe prinț în timpul nopții.
A treia oara s-a întâmplat același lucru. La miezul nopții, când tot castelul adormise, prințul s-a sculat, s-a îmbrăcat, a încălecat calul —cu Kate în spatele lui —și a pornit în galop către dealul verde. Și de data aceasta, când bidiviul i-a dus prin cărarea îngustă din pădure, Kate a adunat alune ca să aibă ce mânca dimineața.
— Deschide-te, deschide-te, deal verde, și lasă-l înăuntru pe prinț împreună cu calul și câinele lui !
Pentru a treia oară Kate auzea cuvintele prințului. Sala zânelor era la fel de strălucitoare și splendidă ca de obicei și prințul dansa vesel și fericit cu toate zânele care veneau și se îngrămădeau în jurul lui. În acest timp, Kate, în colțul ei, de după ușă, avea ochi și urechi pentru tot ce se întâmpla în jurul ei. Și cum aștepta ea să treacă noaptea, a observat un alt bebeluș de zână jucându-se cu o pasăre și mai auzi, din întâmplare, o zână care-i spunea alteia :
— Trei mușcături din pasărea aceea l-ar vindeca pe prințul bolnav.
Auzind aceasta, Kate a trimis rostogol către bebeluș toate alunele pe care le avea pentru ca acesta să aibă cu ce se juca. Într-adevăr, în câteva clipe, copilașul s-a plictisit de jocul cu pasărea și nu mai avea ochi decât pentru alunele care se rostogoleau în jurul lui și pe care încerca să le spargă între gingiile lui fragede. Iute, Kate a pus mâna pe pasăre și a băgat-o grijulie în buzunarul de la pelerină.
La cântatul cocoșilor, au pornit-o din nou spre castel și în zori prințul dormea ca de obicei. Numai că, de data aceasta, Kate nu mai spărgea alune pentru că le dăduse toate copilașului de zână și pe lângă aceasta avea ceva mai important de făcut. Îndată ce a ajuns la castel, a tăiat și a jumulit pasărea și acum o fierbea la foc într-o oală. Un miros îmbietor începuse să se răspândească, îmbălsămând aerul. Simțindu-l, prințul se trezi și întrebă de unde vine.
Kate i-a spus.
— A, spuse prințul, tare-aș vrea și eu o înghițitură din pasărea aceea.
Kate i-a dat să muște și imediat el s-a ridicat într-un cot.
— Mă simt mai bine, spuse el. Tare mi-ar place să mai gust o dată din pasărea aceea.
Kate i-a dat să mai muște o dată din pasăre și de data aceasta el s-a ridicat în capul oaselor stând sprijinit pe perne.
— Mă simt și mai bine, spuse el. Dacă mi-ai mai da o înghițitură…
Kate i-a dat să muște a treia oară. De data aceasta, prințul s-a vindecat complet. Spunea că se simte mai bine ca oricând. S-a ridicat din pat și s-a îmbrăcat. Când servitorii au intrat, ca de obicei, el stătea lângă Kate, în fața focului din cămin, vorbind și râzând fericiți.
Toată curtea a fost uimită și fericită să-l vadă pe prinț din nou sănătos. Și cu toții au recunoscut istețimea și bunătatea lui Kate și și-au dat seama că ea va fi o soție minunată pentru prinț. Și să nu credeți că prințul nu era de acord cu ei. De aceea, s-au făcut pregătiri de nuntă. Între timp, fratele mai mic al prințului o văzuse pe Ana și se îndrăgostise de ea de la prima vedere, așa cum, dealtfel, băgase de seamă toată lumea. S-a hotărât ca și ei să se căsătorească.
La nuntă au fost invitați nobilii cu soțiile lor din toate colțurile țării. Și așa s-a căsătorit prințul care fusese bolnav cu prințesa cea sănătoasă și prințesa care fusese bolnavă cu fratele prințului bolnav. Și cum prințul și prințesa nu mai erau bolnavi, nici Kate și nici prințul nu au mai vizitat palatul zânelor de sub dealul verde. În schimb, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sub deal însă, s-a continuat să se danseze și copilașii zânelor au crescut și niciodată nu s-au întrebat ce s-a întâmplat cu nuiaua de argint și cu pasărea. Dar cu cine au dansat zânele acelea micuțe când au crescut mari, și ce culori aveau rochiile pe care le purtau și dacă muzica era tot atât de zglobie nu vă mai pot spune.

The post Cele două prințese first appeared on Povesti pe Scriem.ro.