The post Trei și unul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

— Of, ce foame mi-e! Am să mănânc doi acu’, iar pe-al treilea îl dau eu gata mai încolo…
Auzindu-i vorbele, au ieşit dracii cei fricoşi din scorburi şi s-au zvârlit la picioarele băiatului.
— Nu ne mânca, nu ne mânca! Vrei să-ţi dăruim o ceaşcă dintr-o nucă de cocos?
— Am eu ceaşca mea acasă — a spus Sandino.
— Da, dar vezi că asta nu-i o ceaşcă aşa ca toate celelalte — au prins a-l lămuri dracii. E o ceaşcă fermecată. Numai să te gândeşti la o mâncare şi mâncarea se şi iveşte în ceaşca fermecată.
— Atunci se schimbă lucrurile — a spus băiatul şi, luând ceaşca, s-a îndreptat către casă.
A străbătut el o jumătate de drum şi s-a aflat înaintea bordeiului mătuşii. Văzând ea ceaşca în mânile băiatului, a început a-l dondăni:
— Prostule! Ce te cari din pădure cu ceaşca asta? Oare maică-ta n-are ceaşcă de lemn?
— Nu-i o ceaşcă aşa ca toate celelalte, e fermecată — a lămurit-o băiatul şi i-a povestit tot ce se petrecuse în pădure.
— O, fecior al sorei mele — a grăit cu blândeţe femeia cea vicleană. Nu departe de bordeiul meu hoinăreşte un tigru. Până nu se crapă de zi, nu-ţi îngădui să-mi părăseşti bordeiul.
Om povesti ]ndată ce-a mai fost.
Cum a adormit Sandino, cum i-a ascuns femeia ceaşca fermecată şi-a pus în locul ei una de rând. Dimineaţa băiatul i-a mulţumit mătuşii pentru găzduire, a luat ceaşca şi s-a grăbit către casă.
— Unde-s vreascurile? a întrebat mama, dacă băiatul a ajuns acasă. Oare cum să-ţi fierb orezul fără uscături?
— De azi înainte nu mai e nevoie să te îngrijeşti de mâncare — a grăit Sandino şl i-a povestit tot ce se petrecuse în pădure.
— Ah, tare-aş vrea să gust un pic de krupuk — a spus mama.
— Înalţă capacul ceştii fermecate şi ai să găseşti în ea și krupuk, și ketupat — a zis mândru Sandino.
Mama a privit de zor în ceaşcă și-a vorbit cu supărare:
— Nu văd nimic! Îti baţi joc de mine! Dar să ştii că, dacă nu aduci uscaturi, mâine îţi mănânci orezul nefiert…
A doua zi s-a dus iarăși Sandino după uscături. Numai ce s-a apropiat de ficus, că a și dat cu ochii de bârlogul unui iepure. Din bârlog îl priveau trei iepuraşi.
— Tii, ce noroc! a strigat băiatul. Îndată-i prind și-i frig pe jeratic pe tustrei! Așa prânz mai zic și eu!
— Vrea să ne frigă! s-au speriat dracii. Degrabă au ţâșnit din scorbură și-au prins a-l ruga: Nu ne ucide, nu ne ucide! Iacă, ţine biciul ăsta fermecat. Pocneşti din el şi-o cireadă de bivoli ţi se iveşte înainte.
Atât s-a bucurat Sandino de noul dar, încât a uitat cu totul de vreascuri. Luând biciul, a pornit spre casă. Dacă a ajuns în dreptul bordeiului mătuşă-si, femeia cea haină a început a striga din nou la el:
— Prostule! Ce nevoie ai de bici, când n-ai nici bivol, nici măgar!
I-a mărturisit băiatul tot ce se petrecuse în pădure. Atunci vicleana i-a spus cu blândeţe:
— O, fecior al surorii mele, niște urşi cumpliţi dau târcoale-n jurul casei mele. Până nu se crapă de zi nu-ţi îngădui să-mi părăseşti bordeiul!
A rămas băiatul să doarmă la mătuşa lui. Şi, cum a adormit, cum i-a luat femeia biciul fermecat şi i l-a schimbat pe unul de rând.
Dimineaţa a pus Sandina mâna pe bici, şi-a luat rămas bun de la mătuşă și-a pornit către casă.
Dacă l-a văzut venind din nou fără uscături, i-a spus maică-sa cu supărare:
— Tare eşti leneş! Iar te-ai întors cu mâinile goale!
​ Băiatul a răspuns:
— Bucură-te, că de azi înainte sărăcia o să uite drumul către coliba noastră! Îndată oi pocni din biciul fermecat şi-om avea şi noi bivolii noştri.
Grăind aşa, a pocnit băiatul din bici, dar nu s-a petrecut nicio minune. Nu s-a ivit nici picior de bivol.
— Iar m-ai minţit! a strigat mama. Du-te după uscături!
Din nou s-a dus băiatul în pădure. Ajungând până-n dreptul ficusului, a zărit în iarbă trei fragi şi-a zis:
— Sunt numai trei şi nu ştiu cum e mai bine: să-i mănânc deodată sau pe rând?
Auzind una ca asta, iar au ieşit dracii din scorbură şi i-au întins băiatului o funie.
— Na, ia-o, numai nu ne mânca!
— Ce să fac cu funia voastră? Am funia mea, pentru uscături — le-a răspuns băiatul.
— Da, dar asta nu-i o funie ca toate funiile, e fermecată — au început a-i spune dracii. Ţie nu-ţi face niciun rău, dar pe oricine se atinge de ea ți-l leagă, pe loc, fedeleş…
Înfăşurându-şi funia fermecată în jurul trupului, a adunat Sandino o legătură de vreascuri şi-a făcut cale-ntoarsă. Când a ajuns în dreptul bordeiului mătuşă-si, femela l-a văzut şi şi-a zis: “Băiatul a priceput, pesemne, că i-am luat darurile dracilor de pădure. Trebuie să scap de el!” Şi i-a vorbit cu nespusă blândeţe:
— O, fecior al surorii mele, un elefant turbat se-nvârte în jurul casei mele. Până nu se crapă de zi nu-ţi îngădui să-mi părăseşti bordeiul!
A mers Sandino la mătuşa lui, şi-a pus funia fermecată sub cap şi-a adormit buştean.
Femeia cea nemiloasă şi-a pus în gând să-l lege cu funia şi, aşa somnoros, să-l zvârle pradă fiarelor pădurii. “Nu va trebui să pierd nicio frânghie — s-a bucurat răufăcătoarea. Iacă ce funie groasă are sub cap!”
Dar numai ce s-a atins de funia fermecată, că-ntr-o clipă s-a şi pomenit legată fedeleş.
Toată noaptea s-a străduit să scape din lațurile funiei fermecate, cu cât se zbătea însă mai mult cu atât mai vârtos o strângea funia dracilor de pădure.
Când s-a trezit şi şi-a văzut mătuşa legată, îndată a bănuit băiatul cine-i furase ceaşca şi biciul.
— Of, fecior al dragii mele surori, o, nepot iubit — s-a văicărit femeia — dezleagă-mă, rogu-te…
I-a răspuns băiatul:
— Până n-ai să-mi spui unde mi-e ceașca şi biciul, tot legată ai să stai.
A fost nevoită hoţomana să-i înapoieze băiatului darurile dracilor de pădure.
Mulţumit, Sandino a dezlegat-o pe mătuşă-sa, și-a ridicat în spinare legătura de vreascuri şi-a pornit-o către casă. Acolo, tristă, îl aştepta mama.
— Ai adus tu uscături, dar nu mai am niciun bob de orez în casă. Cu ce să fac demâncare? a întrebat mama.
— O să avem mâncare, şi ce mâncare! a spus băiatul, gândindu-se la krupuk şi la ketupat, la tebu la kui-kuă şi la manisan.
Când Sandino a ridicat de astă dată capacul, a văzut mama că ceaşca era plină de tot soiul de bunătăţi.
— Stai, că încă nu-i tot! a spus băiatul, pocnind din biciul fermecat.
Şi s-a-ntâmplat aşa cum îi făgăduiseră dracii: cât ai clipi, bătătura văduvei s-a umplut de bivoli.
Straşnic au trăit de atunci mama şi feciorul ei! Şi toti trăiau bine-n jurul lor. Sărmanul îşi putea potoli întotdeauna foamea în pragul colibei lui Sandino, ba primea şi un bivol, să-şi are peticul de pământ.
Odată. nemilosul stăpân al acelor locuri, prinţul Kaiman, a trecut pe lângă coliba lui Sandino. Când a văzut mulţimea bivolilor arătoşi din bătătură, s-a mâniat prinţul şi-a strigat:
— Hei, slugi! Prindeţi băiatul şi-l zvârliţi în temniţă! Sărăntocul ăsta mi-a furat bivolii!
S-au năpustit slujitorii asupra băiatului, dar Sandino i-a atins cu funia și oamenii prinţului s-au pomenit legaţi fedeleş. S-a repezit prinţul în ajutorul slujitorilor, dar numai ce s-a atins de funie că s-a pomenit cetluit întocmai ca oamenii lui.
Atunci l-a legat Sandino pe prinţ şi pe slujitori de cozile bivolilor, iar bivolii, târându-i pe pământ, i-au scos departe, dincolo de sat.
Şi nimeni nu i-a mai văzut nici pe prinţ, nici pe slujitori. Se vede treaba că bivolii i-au târât ăn junglă şi că acolo și-au aflat sfârşitul.
Sandino însă a trăit o sută de ani şi toți vecinii i-au slăvit bunătatea. Dar când a murit, au pierit pentru totdeauna din coliba lui şi darurile fermecate ale fricoşilor draci de pădure.

*krupuk — mâncare naţională din făină și crevetee uscate.
**ketupat — mâncare națională din frunze umplute cu orez.
***tebu — trestie de zahăr.
****kui-kuă — un fel de cozonak.
*****manisan — dulceață.

The post Sandino și dracii fricoși first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post ​Împăratul Suleiman cel Înțelept first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post De ce-i place tigrului carnea de maimuță first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Nebănuindu-şi soarta, Daud a păşit peste prag şi a spus cu glas tare:
— Sapilah, frate, unde eşti? Du-te de hrăneşte bivolul, că eu mă duc să mă-ntind.
— Nemernicule! a strigat cu mare mânie tatăl. Fratele tău a muncit toată ziua pentru voi amândoi și ţie până și să hrăneşti bivolul ţi-e lene?
— Ce vorbeşti, tată! s-a mirat Daud. Eu am arat singur tot ogorul!
— Uită-te la tine! a strigat tatăl din nou. Oare aşa vin oamenii de la câmp, după muncă? Mâinile şi picioarele-ţi sunt curate, ochii-ti strălucesc. Nu doresc să mai văd în casă un fecior mincinos. Iacă, ţine o sută de kepenghi (4) şi lipseşte dinaintea ochilor mei, o, mincinos şi leneş vrednic de dispreţ!
Bietul Daud a părăsit casa părintească şi, cu lacrimi în ochi, a plecat încotro l-au dus picioarele. De amărăciune a şi încărunţit.
Din ascunzătoarea lui, Sapilah a auzit că tatăl îi dăduse lui Daud o sută de kepenghi şi şi-a pus în gând să-i fure banii.
A fugit pe urmele lui Daud până ce l-a ajuns, l-a îmbrăţişat şi-a prins a-l mângâia:
— Nu te voi lăsa la nenorocire, plec cu tine.
Au mers ei întreaga noapte, iar dimineaţa au întâlnit un cerşetor bătrân. I s-a făcut milă lui Daud de bătrân şi i-a pus un kepeng în palma întinsă. Atunci cerşetorul şi-a scos o săgeată din cingătoare şi i-a înmânat-o lui Daud, zicând:
— Ia săgeata asta, că-ţi va fi de folos.
Feciorul cel alungat a luat săgeata cerşetorului şi-a plecat mai departe. Sapilah se ţinea după el.
A trecut ziua, a trecut noaptea, s-a făcut dimineaţă. Şi cei doi fraţi au ajuns curând într-o mare cetate. Acolo oamenii umblau cu chipuri întristate şi nicăieri nu se auzea nici cântec, nici hohot de râs.
A oprit Daud un trecător şi l-a întrebat:
— Spune, cinstită faţă, de ce-s toţi oamenii atât de posomorâţi aici? Şi din ce pricină zărim pe uliţele cetăţii tale atâţia bătrâni şi nu întâlnim de fel oameni tineri?
I-a răspuns trecătorul:
— O cumplită nenorocire s-a abătut asupra cetăţii noastre. Un rakşas răufăcător i-a furat-o rajahului nostru pe minunata lui fiică, domniţa Saparwati. Mii de tineri viteji s-au încumetat s-o scape pe biata Saparwati, dar nici unul nu s-a mai întors…
Auzind una ca asta, şi-a zis Daud: “La ce-mi mai foloseşte viaţa, dacă tata mi-a întors spatele?“
Şi i-a vorbit trecătorului:
— Vesteşte-i stăpânului că vreau să mă lupt cu rakşasul. Numai să-mi dea armele de trebuinţă.
Dacă i-au ajuns la ureche cuvintele lui Daud, a poruncit de îndată rajahul ca flăcăul să fie adus la palat. Pe urmele lui Daud călca Sapilah.
Rajahul i-a spus lui Daud:
— Dacă-mi scapi fiica, ţi-o dau de nevastă.
Atunci a rostit Sapilah:
— Dacă fratele meu nu-l biruie pe rakşas, o voi mântui eu pe minunata Saparwati. Nu mă sperii eu nici de zece rakşasi!
Au adus slujitorii armele şi le-au pus la picioarele celor doi fraţi, iar Sapilah a apucat un klewang cu mânerul de aur. Daud însă şi-a ales un arc uşor, având coarda bine întinsă.
Şi, iacă, au plecat fraţii în junglă, unde trăia rakşasul şi femeia lui, rakşasa.
Sapilah îşi pusese-n gând ca peste noapte să-i fure fratelui banii şi să se înapoeze acasă.
Şi, numai ce-au intrat fraţii în pădure, că au şi dat peste un vânător de elefanţi. Vânătorul trăgea de funie un pui de elefant. Elefantul cel mic se opintea din răsputeri, dar prea era mic şi nu putea rupe funia din cale-afară de groasă.
— Rogu-te — i-a spus Daud vânătorului — slobozeşte puiul ăsta amărât!
— Cum de nu! i-a răspuns supărat vânătorul. Toată noaptea am alergat după el şi acu’ vrei să mă lipsesc de vânat?
— Atunci vinde-mi-l mie — l-a rugat Daud, întinzându-i vânătorului toți banii pe care-i avea.
A înhăţat vânătorul banii şi şi-a luat tălpăşiţa către cetate. Puiul de elefant a fornăit o dată cu mare bucurie şi a întins-o în desişul pădurii.

— Ah, tare prost eşti, frate! a spus Sapilah. Acu’ nu ţi-a mai rămas nici un kepeng.
— În schimb, mă bucur că am slobozit puiul de elefant — a răspuns Daud şi-a pornit mai departe.
Iar Sapilah îi călca pe urme.
Şi deodată auziră în depărtare un urlet cumplit. Sapilah şi-a prins fratele de mână şi, dârdâind de frică, l-a întrebat:
— Cine urlă?
— E urletul rakşasului — a spus Daud.
Sapilah s-a prăbuşit la pământ şi-a răcnit cât a putut:
— Nu merg mai departe, mi-e frică!
Daud a spus:
— Bărbatului nu-i face cinste frica. Rămâi aici, dacă vrei, dar eu merg mai departe.
— Nu rămân singur în pădure! a răspuns Sapilah. Mi-e frică!
— Ridică-te, atunci, şi hai să-l căutăm pe rakşas — a spus Daud.
Şi iar au pornit la drum, Daud în fată şi înspăimântatul de Sapilah după el. Aşa au mers, ceasuri şi ceasuri în şir.
Când pământul le-a tremurat fără veste sub picioare şi din nou au auzit cumplitul urlet. De groază, Sapilah s-a căţărat într-un palmier, pândind ce-avea să se întâmple mai departe.
Iar mai departe iacă ce s-a întâmplat:
A mai făcut Daud câţiva paşi şi s-a trezit în faţa intrării unei peşteri adânci, a văzut o mie de trepte ducând în uriaşa întortochetură de sub pământ. Moartea înfricoşătoare o aştepta acolo pe fiica rajahului.
— Ieşi din bârlog, nemernice rakşas, şi hai să ne luptăm! a strigat Daud.
— Nu-l chema, nu-l chema! a strigat Sapilah, din palmier.
Dar rakşasul apucase să audă chemarea viteazului Daud. Dintr-un salt a trecut peste mii de trepte și s-a ivit înaintea celui alungat.
— Boţ ticălos de carne omenească! a mârâit rakşasul. Cum de cutezi să-mi tulburi liniştea?
Cât ai clipi, Daud și-a încordat arcul, dar rakşasul nu s-a înspăimântat și-a grăit, râzând cu răutate:
— O singură săgeată mă poate răpune, dar e-n mâna unui cerşetor de pe insula Madagascar. Trage! Săgeata-ţi va luneca pe pielea mea ca pe-o stâncă, apoi te voi face fărâme!
A tras Daud, și uriaşul rakșas o dată s-a clătinat, a izbit aerul cu mâinile-i păroase şi s-a prăbușit la pământ Atunci a priceput Daud că săgeata pe care bunul cerşetor i-o dăruise era chiar săgeata morţii, despre care-i pomenise rakşasul.
— Coboară, frate, să pătrundem în peştera de sub pământ! i-a strigat Daud lui Sapilah.
Şi nici n-apucă Sapilah să coboare din palmierul cel înalt, că Daud şi pătrunsese-n peşteră. Încă de departe a zărit-o pe minunata fiică a rajahului.
— O, Saparwati, eşti slobodă! Rakşasul a murit! i-a spus Daud.
— Cum să-ţi mulţumesc? l-a întrebat Saparwati. Primeşte inelul acesta-n dar — și i-a întins celui ce-o izbăvise un inel cu mărgăritar negru.
Când Daud a scos domniţa din peşteră, a venit către el și Sapilah.
— Bucură-ce și te veseleşte, fiică a rajahului! a strigat el. Eu și fratele meu ţi-am mântuit viaţa!
Şi măcar că, având picioare strâmbe și fiind neîndemânatic. Sapilah nu i-a plăcut de fel, domniţa i-a răspuns totuși:
— Răsplătească-vă zeii, oameni buni și viteji! Dar acu’ să ne grăbim şi să plecăm până nu se întoarce rakșasa, femeia rakşasului.
Curând, Saparwati, Daud şi Sapilah se aflară departe de peştera de sub pământ. Şi-au mers, au mers, au tot mers până a-nceput
a se-nsera. Dacă întunericul a coborât peste pădure, fiarele sălbatice au prins a urla de jur împrejur.
Sapilah s-a speriat din nou:
— Nu merg mai departe. După fiece tufă se ascunde un tigru, din fiece copac pândeşte un şarpe boa.
— Bine – s-a învoit Daud. Rămânem în poiana asta până-n zori.
Degrabă a întocmit pentru Saparwati o colibă şi, fericită, fiica rajahului a şi adormit pe dată.
— Dormi şi tu, frate — a spus Sapilah. Vă voi păzi somnul şi nu voi închide ochii pîn’ la ziuă.
Numai ce a adormit Daud, că fricosului său frate i se năzări că într-o tufă din preajmă s-a ascuns un tigru. Şi atunci şi-a pus în gând să-l piardă pe fratele său, ca să se însoare el cu fiica rajahului. A scos deci din sân o halcă de carne, a aşezat-o la uşa colibei şi s-a ascuns.
“Tigrul va simţi miros de carne, va intra în colibă şi se va năpusti asupra lui frate-meu — şi-a zis Sapilah. Iar ce se va întâmpla mai încolo, e limpede : tigrul îl va sfâşia pe Daud.”
Aşa a dorit Sapilah, dar lucrurile s-au petrecut altminteri.
La miezul nopţii s-a ivit în poiană femeia rakşasului. A simţit mirosul cărnii crude şi-a dat buzna în colibă. Acolo a văzut-o dormind pe Saparwati, a înşfăcat-o şi-a târât-o în peştera ei de sub pământ. Dar, nebăgată-n seamă de zgripțuroaică, fiica rajahului a rupt fâşii înguste din năframa-i de mătase şi le-a semănat pe pământ…
În zorii zilei s-a trezit Daud.
— O, Saparwati — a strigat-o el — să pornim la drum ca să-l bucurăm cât mai grabnic pe cinstitul tău părinte!
Dar nimeni nu i-a răspuns.
A pătruns atunci în colibă şi-a văzut că fiica rajahului pierise.
— Nefericitule, unde-i Saparwati? Răspunde! i-a strigat el lui Sapilah.
— Nu ştiu — a minţit Sapilah. N-am închis un ochi toată noaptea, dar n-am văzut ca fiica rajahului să fi ieşit din colibă.
Lăsându-şi capul în piept, feciorul alungat a pătruns din nou în adâncul pădurii. Îi era ruşine să se înfăţişeze rajahului mărturisind că nu izbutise s-o scape pe Saparwati.
Şi s-a întâmplat că Daud a zărit pe iarbă mai întâi o fâşie de mătase, apoi încă una, apoi o a treia. Şi-a înţeles îndată cine lăsase semnele acolo, în pădure.
Pas cu pas a mers Daud pe urmele de mătase, până ce cumplita peşteră i se ivi din nou înainte.
— Ticăloasă rakşasă, ieşi să ne luptăm! a strigat Daud cu glas de tunet.
Dar nimeni nu i-a răspuns. A luat-o atunci Daud pe trepte-n jos şi-a văzut deodată că treptele pier. Le spulberase rakşasa, ca nimeni să nu mai poată pătrunde în peşteră.

— Să plecăm, să plecăm degrabă! a prins a se ruga Sapilah. Cum vei ajunge-n peşteră, fără scară?
— N-am chef să-ţi ascult cuvintele fricoase! s-a supărat Daud. Ajută-mă să-mpletesc o frânghie din liane!
Când a fost gata frânghia, a legat-o Daud de un copac şi a lunecat pe ea în peşteră.
Biata Saparwati nu mai nădăjduia în nici o mântuire. Când, fără veste, Daud i s-a Ivit înainte. S-a repezit Saparwati către el:
— Rakşasa-i plecată să-şi îngroape bărbatul. Să fugim repede, până nu se întoarce!
Degrabă a răsucit Daud frînghia în jurul lui Saparwati şi i-a strigat fratelui său:
— Trage, Sapilah, trage odată!
Îndată ce s-a văzut la lumină, Saparwati a spus:
— Să-i ajutăm acu’ şi viteazului tău frate să iasă din peşteră!
— A, nici nu mă gîndesc! a vorbit cu răutate Sapilah. Daud e iscusit şi puternic. Las’ să se mai descurce şi singur!
În zadar a plâns Saparwati, în zadar s-a rugat de omul cel crud! Ticălosul de Sapilah a înşfăcat-o de mâini şi-a târât-o de lângă peştera cumplitei rakşase.
Şi bine n-a apucat soarele să coboare în mare, că Sapilah se şi afla la porţile palatului împărătesc. La picioarele lui, Saparwati zăcea fără simţire.
Iar dând cu ochi de rajah, a strigat Sapilah:
— Ascultă, o, stăpâne! Bunul meu frate a fost ucis de rakşas. Dar eu l-am ucis pe rakşas şi ți-am izbăvit fiica!
— Vorba mea e vorbă! a răspuns fericit rajahul. Saparwati va fi a celui care a scăpat-o!
— O, stăpâne — a vorbit din nou Sapilah cel lipsit de rușine, fiica ta e scăpată de primejdie, dar mintea i s-a tulburat din pricina spaimei. Iacă de ce spune-n toată vremea că Daud a rămas în peştera rakşasului. Şi doar am văzut cu ochii mei cum blestematul mi-a ucis fratele.
— Biata mea fiică, biata mea Saparwati! a gemut cu amărăciune rajahul.
În clipa aceea şi-a venit Saparwati în fire şi-a strigat:
— Scăpaţi-l degrabă pe binefăcătorul meu Daud! A rămas în bârlogul rakşasului!
— Biata mea fetită! a şoptit rajahul, poruncindu-le slujitorilor s-o ducă pe Saparwati în încăperea ei.
— Peste şase sâptămâni, atunci când pe cer stelele se vor afla prielnic aşezate, te vei căsători cu fiica mea — i-a spus rajahul lui Sapilah. Iar până atunci vei fi întâiul meu sfetnic și căpetenia oştilor mele.
Şi Sapilah rămase la palat.
Dar ce s-a făcut binefăcătorul Daud?
Zadarnic s-a străduit să iasă din peşteră! Straiele i s-au zdrenţuit, sângele-i ţâşnea de sub unghii, puterile-l părăseau clipă de clipă și ştia că zgripţoroaica se întoarce în bârlog, spre asfinţit.
Dar iacă, atunci când pierduse orice nădejdi de scăpare, auzi deasupra capului chemarea unui elefant. Şi-a înălţat Daud fruntea şi-a văzut un elefant uriaş însoţiț de un pui, de puiul de elefant pe care-l răscumpărate de la vânător.
Elefantul cel bătrân a smuls din rădăcini un trunchi de bambus şi l-a coborât până-n fundul peşterii. Dar atât de vlăguit era bietul Daud, încât n-a putut sui nici până la jumătatea trunchiului. Şi, iacă, din depărtare a răsunat cumplitul urlet al zgripţoroaicei: rakşasa se întorcea acasă.
“Îmi soseşte moartea!” şi-a spus Daud. Şi din nou s-a încleştat pe trunchiul bambusului. În clipa aceea a simţit că bambusul e tras în sus. Şi, ridicându-şi capul, a văzut că elefantul şi puiul său îşi încolăciseră trompele în jurul copacului şi-l trăgeau afară.
S-a pomenit Daud pe pământ, înainte de întoarcerea zgripțoroaicei. Iar în zorii zilei, istovit şi flămând, s-a oprit la poarta palatului.
— Ia-o din loc, flendurosule şi mânjitule! i-a strigat straja.
Daud a glăsuit:
— Am să plec. Numai să-mi spuneţi dacă minunata fiică a rajahului trăieşte.
— Slavă zeilor, fiica îndurătorului rajah e în viață. A mântuit-o viteazul Sapilah. El l-a ucis pe cumplitul rakşas şi-a slobozit-o pe zeiasca Saparwati.
— Atunci spuneţi-mi, rogu-vă, ce s-a întâmplat cu Sapilah?
— Ştim şi asta — i-a răspuns straja. Rajahul nostru cel drept l-a numit pe Sapilah căpetenie al oştii şi sfetnic.
Daud a mai zis:
— Sapilah e fratele meu! Duce-ţi-vă şi-i spuneţi că vreau să-l văd.
Căpetenia străjii a plecat ca din praştie la cel dintâi sfetnic şi i-a grăit:
— Colo, la poartă, e un om atât de flenduros, de ţi-i mai mare mila, care cutează să spună că ţi-e frate.
A alergat Sapilah la o fereastră şi l-a văzut pe Daud lângă poartă.
— Şi drumeţul ăsta flenduros a cutezat să se dea drept fratele meu ?… Pentru atâta neruşinare i se cuvine cea mai aspră pedeapsă. Poruncesc să fie înecat pe dată!
Şi iacă ce-a mai fost cu Daud:
Straja l-a vârât într-un butoi cât el de mare și l-a zvârlit în apa mării. Multă vreme a împins vântul butoiul în care se afla Daud. Dar într-un rând, vântul a prins a bate către uscat și valurile au lepădat butoiul pe nisipul de pe țărm.
Acolo, pe ţărm, trăia un biet pescar, cu femeia lui. Şi-a văzut el că valurile au lepădat pe uscat un butoi.
— Butoiu-mi prinde bine la gospodărie — a zis pescarul, şi s-a grăbit către locul cu pricina.
A scos el fundul butoiului şi-a dat peste Daud, mai mult mort decit viu.
Multe zile şi multe nopţi l-a îngrijit femeia pescarului, dar, iacă, a sosit şi ziua când Daud s-a ridicat din nou, frumos, iscusit şi puternic. Mergea cu pescarul la pescuit, îl ajuta să-şi dreagă pânzele, să-şi călăfătuiască luntrea. Dar cel mai tare îi plăcea să muncească la grădină, unde creşteau sumedenie de flori frumoase.
Odată, pe când Daud îşi stropea florile, o fată veni în grădină şi-i spuse:
— Sunt slujitoarea fiicei rajahului. Alege pentru stăpâna mea un mănunchi dintre cele mai înmiresmate flori.
Aşa a şi făcut Daud. I-a dat slujitoarei un mănunchi de flori alese, strecurând pe furiş în el şi inelul cu mărgăritar negru.
Totul s-a petrecut aşa cum îşi dorise Daud. Saparwati găsi în aceeaşi zi inelul cu mărgăritar negru.
Dând cu ochii de el, fiica rajahului a întrebat-o pe slujitoare:
— Ia spune-mi, cum arată omul care ţi-a vândut florile astea?
Slujitoarea a dat răspuns:
— N-am întâlnit niciodată un flăcău atât de frumos. Dar ceva m-a mirat: de ce o fi având oare, un om atât de tânăr, părul cărunt?
— El e, el e! a strigat Saparwati, nemaiştiind ce să facă de bucurie, şi a dat fuga la rajah.
— Tată — i-a spus ea — rânduieşte, rogu-te, nişte întreceri cu armele în ajunul nunții mele. Şi lasă o parte din oştire sub porunca lui Sapilah, iar cealaltă parte s-o conducă tânărul care creşte flori în grădina pescarului.
— Fie, aşa si facem — s-a învoit rajahul.
Şi iacă, în ajunul nunții s-au pornit întrecerile. Toţi cei din cetate s-au strâns să privească.
Ceata lui Sapilah s-a rânduit de o parte a pieţei, Daud cu ai săi de cealaltă. Rajahul a dat semn și amândouă oştile s-au năpustit una către alta. Daud pășea înaintea oştii lui, iar Sapilah în urmă. Când oştile s-au ciocnit, fricosul de Sapilah s-a ascuns pe după un stâlp al palatului şi de acolo dădea porunci.
Apucând klewangul, Daud s-a năpustit asupra lui Sapilah și dintr-o singură lovitură l-a trântit la pământ. Învins, Sapilah cel fricos a spus :
— Nu mă ucide, frate drag, nu mă ucide! lasă-mi viata și mărturisesc tot!
— Bine, nemernicule, te iert! Dar povesteşte înaintea întregului popor cine a izbăvit-o pe fiica rajahului şi de ce ai vrut să mă sfâșie rakşasa.
Dârdâind de frică, Sapilah a mărturisit cum își călcase credinţa.
Atunci rajahul l-a așezat pe Daud alături de dânsul, iar lui Sapilah i-a grăit astfel:
— Şacalului turbat trebuie să-i tai coada până la urechi!
Şi i-a făcut semn călăului. Dar Daud i-a spus măritului rajah:
— Dreaptă ţi-e mânia, înţelepte stăpâne. Dar ziua de azi e cea mai fericită din viata mea și n-aş vrea ca moartea fratelui meu s-o întunece.
— Bine, fie precum doreşti — s-a îndurat stăpânul. Dar răufăcătorul să nu ne mai pângărească privirile. Ei, străjeri! Alungaţi-l în beţe până dincolo de zidurile cetăţii!
Auzind o asemenea poruncă, fricosul de Sapilah o rupse la fugă atât de sprinten, încât nimeni, nici căprioara iute de picior nu l-ar fi putut întrece.
Şi-n aceeaşi zi chiar, se serbă nunta lui Daud cu Saparwati. O mie de oameni a poftit rajahul la nunta fiicei lui. O sută de flautişti au cântat la nuntă.
Dar Daud nu l-a uitat pe pescarul care-i scăpase viața. A poruncit să i se ridice o nouă locuinţă, i-a dăruit cele mai trainice năvoade şi cea mai mare luntre.
Cât despre mincinosul Sapilah, nimeni nu i-a mai auzit nici de nume. Şi nimeni nu ştie unde şi-a aflat adăpost.

* Rakșas – duh rău
** Klewang – sabie scurtă din insula Jawa
*** Kepel – copac care, după credințele țăranilor indonezieni, poartă noroc celui ce vrea să se îmbogățească.
**** Kepeng — monedă indoneziană

The post Daud și Sapilah first appeared on Povesti pe Scriem.ro.