Nici n-a apucat vânătorul cel ghinionist să termine de rostit vorbele acestea, că în poienită a apărut ca din pământ o masă mare pe care au poposit, venind parcă din iarbă, nenumărate farfurii, pline ochi cu tot felul de bucate, cum numai la un ospăt împărătesc se mai putea vedea. Vânătorul s-a grăbit să se aşeze la masă, şi-a potolit foamea, s-a ridicat, s-a închinat la cele patru zări, a făcut o plecăciune şi a zis:
— Multumesc!
Masa, cu tot ce rămăsese pe ea, a dispărut ca prin farmec, iar el a pornit-o la drum. După o bucată de vreme, a simțit că îl dor picioarele. Tocmai atunci trecea pe acolo un țian care avea un cal de vânzare.
— Dacă aş fi avut bani, îşi zise vănătorul cel ghinionist, mi-aş fi cumpărat calul acesta, că nu mai pot de picioare! Dar aşa, când îmi suflă vântul prin buzunare?… Ce-ar fi să-i spun prietenului Murza?
— Ce porunceşti? s-a auzit glasul acestuia.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
N-a trecut un minut şi vânătorul a auzit zornăit de bani în tolba sa. Curgea aurul în ea, iar el nu vedea de unde.
— Îți mulțumesc din suflet că îţi respecţi cuvântul dat! a spus vânătorul şi a început să se târguiască pentru cal.
După ce a incheiat târgul, vânătorul a început să numere banii, iar ţiganul a rămas cu gura căscată, minunându-se cât aur putea avea cumpărătorul în tolbă.
Despărțindu-se de vânătorul cel ghinionist, țiganul s-a afundat în pădure şi a tras un fluierat zdravăn. La fluierul lui însă n-a venit niciun răspuns, afară doar de ecou.
„Se vede treaba că dorm încă!”, şi-a spus el şi a intrat în peştera în care se odihneau tâlharii, tolăniţi pe nişte blănuri uriaşe, întinse pe jos.
— Ce faceți, fraților? Dormiți? Îa mişcaţi-vă! strigă țianul. Dacă nu vă grăbiți, îl scăpați pe şoim! Umblă de unul singur prin pădure, iar tolba îi e doldora de aur. Sculați-vă mai repede!
Tâlharii au sărit ca arşi, s-au aruncat pe cai şi s-au năpustit după vânătorul cel ghinionist Acesta a auzit tropot de copite şi a văzut că din toate părţile se reped asupra lui
— Murza! a strigat el.
— Aici sunt! s-a auzit glasul cunoscut.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Pădurea s-a umplut de larmă şi de undeva, de după copaci, s-au repezit asupra tâlharilor forţe nevăzute care i-au doborât de pe cai, i-au culcat la pământ şi i-au ciomăgit zdravăn. Dar cine erau cei care-i dovediseră pe tâlhari, că nu se vedea nimeni?! Tâlharii zăceau lați la pământ, iar vânătorul cel ghinionist şi-a văzut de drumul său. Cântând şi fluierând, a ieşit din pădure şi s-a apropiat de oraşul de scaun. Sub zidurile lui era întinsă o tabără de corturi, care adăpostea o mulțime de luptători. Curios, vânătorul a întrebat ce se întâmplă. I s-a răspuns că spre oraş vine o hoardă mare a hanului tătarilor. Nu cu mult timp în urmă, hanul o ceruse de soţie pe țarevna Milovzora cea Preafrumoasă şi, pentru că a fost refuzat, a hotărât să calce țara pentru a o învăta minte.
​ S-a întâmplat ca vânătorul cel ghinionist s-o vadă de câteva ori la vânătoare pe Milovzora. Țarevna călărea un falnic armăsar, ținând sulita de aur în mână, iar tolba cu săgeţi strălucitoare în spate. Când îşi descoperea faţa, aceasta radia precum soarele de primăvară. Ţi-era drag s-o priveşti, iar sufletul ți se încălzea.
Auzind vestea năvălirii tătarilor, vânătorul a căzut pe gânduri, apoi a strigat:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Şi pe dată s-a trezit îmbrăcat în straie scumpe: postavul era prefăcut în catifea, caftanul îi era tivit cu aur, de pe umeri îi cădea o pelerină bogată, iar pe cap purta un coif împodobit cu pene de struț, încheiat cu pietre scumpe, în care erau prinse perle.
Astfel îmbrăcat, vânătorul cel ghinionist s-a dus la palat şi i-a spus țarului că a venit să zdrobească armata duşmană dacă se învoieşte s-o mărite pe ţarevna Milovzora cea Preafrumoasă cu el.
Ţarul s-a mirat, dar nu s-a grăbit să-l refuze. L-a întrebat pe nou-venit care-i sunt numele, rangul şi averea.
— Eu sunt vânătorul cel ghinionist, stăpânul lui Murza Nevăzutul, a răspuns el.
„N-o fi luat-o razna?”, se gândi țarul. „Cu toate că, după înfățişare, nu aduce cu unul plecat cu sorcova!”
Curtenii l-au văzut pe necunoscut şi i-au spus țarului că parcă ar aduce la chip cu vânătorul cel ghinionist, însă nu puteau spune cum de s-a înbogățit aşa de repede.
Ţarul i-a zis vânătorului:
— Ai auzit ce-au spus curtenii mei? Bagă de seamă! Dacă mă minți, să-ți iei adio de la viaţă, fiindcă unde-ți stau picioarele o să-ţi stea şi capul! Să văd cum o să luptaţi tu şi Murza al tău cel Nevăzut cu năvălitorul duşman!
— Măria Ta, unica mea nădejde! i-a răspuns vânătorul. Doar o vorbă trebuie să rostesc şi treaba va fi ca şi făcută!
— O să vedem! zise ţarul. Dacă spui adevărul, o să-ţi dau fata de nevastă, altminteri am să poruncesc să ți se reteze ţeasta!
Vânătorul şi-a zis în gând: „Fie ce-o fi! Ori la bal, ori la spital!” şi a şoptit:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Au trecut câteva minute bune, dar nu s-a auzit nimic şi nu s-a văzut nimic. Vânătorul s-a făcut alb ca varul. Furios, ţarul a poruncit să fie ferecat în lanţuri.
Deodată însă au răsunat împuşcături şi bubuituri de tun în faţa palatului. Țarul şi curtenii săi au dat fuga în pridvor şi nu mică le-a fost uimirea când au văzut că din dreapta şi din stânga curgeau spre palat, ca nişte puhoaie, şiruri nesfârşite de oşteni cu arme şi flamuri. O asemenea oştire nu avea nici măcar ţarul. Nu le venea să-şi creadă ochilor.
— Nu, nu te înşeli, Măria Ta! zise Vânătorul cel ghinionist. Este oastea Nevăzutului de care îți spuneam.
— Să-i alunge pe duşmani, să nu mai rămănă pe-aici picior de cotropitor!
Vânătorul le-a făcut oştenilor un semn cu batista, iar aceştia au făcut stânga-împrejur, îndreptându-se spre duşman, în sunetele marşului de război. S-a lăsat o ceaţă deasă şi regimentele s-au avântat în luptă. Când pâcla s-a risipit, nu s-a mai văzut nici urlă de oşteni.
Vânătorul a fost poftit la masă în iatacul ţarului, care a început să-l iscodească despre Murza Nevăzutul. Nici n-au început bine masa, că a și sosit de pe câmpul de luptă vestea că dușmanul a fost nimicit, iar cei rămași în viașă au luat-o la goană. Tătarii s-au risipit ca potârnichile, lăsându-și corturile pustii. Țarul i-a mulțumit vânătorului pentru isprava sa, iar țarevnei sale i-a spus că i-a găsit un mire destoinic.
Auzind aceste vorbe, Milovzora s-a fâstâcit, a roșit și din ochi i-au izvorât lacrimi care cădeau pe podea și se prefăceau în perle și diamante. Nici vânătorul nu era tocmai în apele lui: se pierduse cu totul și bolborosea ceva în șoaptă, ca pentru sine.
Curtenii s-au repezit să adune de pe jos lacrimile țarevnei prefăcute în pietre scumpe.
După scurt timp, Milovzora și-a venit în fire, a început să râdă vesel și i-a dat mâna vânătorului. Toată era o bucutie, iar în ochi i se citea iubirea. Aici a început nunta și s-a terminat povestea.

The post Vânătorul cel lipsit de noroc first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post Vasilisa Vasilievna first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

„Ah, ce-aş mai mânca acum!”, se gândi fata. Nici n-a isprăvit să-şi ducă gândul până la capăt, că dinaintea ei s-a întins o masă cu tot felul de bunătăți pe ea; doar lapte de pasăre mai lipsea. S-a aşezat la masă, a mâncat şi a băut pe săturate, iar când s-a ridicat, totul a dispărut la fel de repede cum apăruse.
Soarele a apus şi a început să se întunece. Fata negustorului a intrat în dormitor şi a început să se pregătească de culcare. Deodată s-a pornit un vânt putemic şi s-a ivit dinaintea ei zmeul cu trei capete.
— Bună seara, frumoasă fecioarăl zise el. Te rog să-mi aşterni să dorm aici, lângă uşă!
Fata i-a aştemut acolo unde iî ceruse zmeul şi s-a culcat în pat.
Dimineata, cănd s-a trezit, a văzut că în tot palatul nu era, iarăşi, nici țipenie. În schimb, orice dorintă şi-ar fi pus i se împlinea pe dată.
​ Seara s-a întors zmeul şi i-a poruncit:
— Acum, frumoasă fecioară, pregăteşte-mi culcuşul alături de patul tău!
Fata i-a aştemut alături de patul ei. S-a culcat, iar dimineata, când s-a trezit, a băgat de seamă că în palat nu era nimeni.
Seara, cănd a sosit zmeul pentru a treia oară, i-a spus:
— Ei, frumoasă fată, acum am să mă culc în pat, lăngă tine!
Fetei i s-a făcut frică să se culce lângă un asemenea monstru hidos, dar nu avea de ales: şi-a înfrânat teama şi s-a culcat lângă el.
Dimineata, zmeul îi spuse:
— Dacă tânjeşti, frumoasă fată, du-te la tatăl şi la surorile tale pentru o zi, iar seara întoarce-te la mine! Numai bagă de seamă: dacă ai să întârzii fie şi o singură clipă, am să mor de necaz.
— Nu, nu voi întârzia! i-a răspuns fata de negustor.
A ieşit în pridvor şi a văzut că trăsura o şi aştepta la intrare. S-a urcat şi, în aceeaşi clipă, a şi ajuns la casa părintească. Când a văzut-o, negustorul a îmbrătişat-o cu mare bucurie.
— Cum o duci, fata mea iubită? Îţi este bine?
— Bine, tătucă! i-a răspuns fata şi a început să-i povestească ce bogătie era în palatul zmeului şi cum i se îndeplinea orice dorință.
Surorile ei o ascultau şi mureau de ciudă. Ziua a trecut repede şi frumoasa fata a început să se gătească de întoarcere şi să-şi ia rămas-bun de la tată şi de la surori.
— E timpul să mă întorc. Mi s-a poruncit să nu întărzii.
Surorile pizmaşe şi-au frecat ochii cu ceapă şi s-au prefăcut că plâng:
— Nu pleca, surioară! Mai rămăi, măcar până mâine dimineață!
Fetei i s-a făcut milă de surori şi a rămas până a doua zi. Dimineață şi-a luat rămas-bun şi s-a întors la palat. Acolo totul era pustiu, ca de obicei. A ieşit în grădină şi a văzut că zmeul zăcea mort în iaz: de necaz, se aruncase în apă.
— Doamne, ce-am putut să fac! a strigat frumoasa fată şi a izbucnit in lacrimi.
S-a apropiat într-un suflet de iaz, l-a scos pe zmeu pe mal, i-a îmbrătişat unul din capete şi l-a sărutat apăsat. Zmeul s-a scuturat şi pe dată s-a prefăcut într-un tânăr viteaz.
— Îți mulțumesc, frumoasă fecioară! îi spuse viteazul. M-ai scăpat de o mare nenorocire. Nu sunt zmeu, ci fiu de țar. Am fost prefăcut în zmeu de o vrăjitoare, iar tu, prin sărutul tău, ai destrămat blestemul.
S-au luat de mână, au plecat la casa negustorului, s-au cununat şi-au început să trăiască şi avutul să şi-l sporească.

The post Țareviciul vrăjit first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Şi-i dădu patruzeci de marmote negre, aur pentru nasturi şi mătase pentru căptuşeală.
— Ţine, frăţioare, darul meu! Fă-ți din el un caftan pentru slujba de înviere, dar să ai grijă ca în fiecare nasture să fie o pasăre a paradisului şi câte un motan de peste mări.
Vasili Ţarevici i-a multumit fratelui său şi a plecat, vărsând lacrimi amare. Nu se putea bucura de darul primit. Cum mergea el pe uliță, iarăşi i-a ieşit în cale baba cu tichie albastră şi l-a întrebat:
— Ce ți-a dăruit fratele tău?
— Ei, bunicuță cu tichie albastră! Mi-a dăruit patruzeci de marmote negre, aur curat pentru nasturi, mătase verde pentru căptuşeală şi mi-a poruncit să-mi fac o şubă pentru slujba de înviere, dar în fiecare nasture să cânte păsările-paradisului şi să miaune motani de peste mări.
— Nu-ţi face inimă rea, Vasili Țarevici! Vino după mine!
Au mers ei cât au mers, până cănd au ajuns la palatul Preafrumoasei Elena. Baba îi spuse lui Vasili Ţarevici:
— Tu rămâi în spatele porții, iar eu mă duc la Preafrumoasa Elena s-o pețesc pentru tine.
Bătrâna a intrat în palat şi i-a spus Preafrumoasei Elena:
— Am venit să te peţesc pentru Vasili Ţarevici!
Elena o întrebă:
— Dar unde-i Vasili Ţarevici?
— A rămas în spatele porții. Nu se încumetă să intre dacă nu-l pofteşti.
Preafrumoasa Elena a poruncit să intre Vasili Ţarevici numaidecât. S-a uitat la el şi l-a îndrăgit pe dată.
Elena i-a dat două slugi, l-a trimis într-o altă încăpere şi a inceput să-l socotească logodnicul el. Baba cu tichie albastră spuse:
— Dacă ai şti, Preafrumoasă Elena! I-a dăruit fratele lui patruzeci de marmote pentru caftan, aur curat pentru nasturi, mătase verde pentru căptuşeală şi i-a poruncit ca, până la slujba de Paşte, haina să fie gata, iar în fiecare nasture să cânte păsări ale paradisului şi să miaune motani de peste mări.
După ce a ascultat-o, Elena i-a răspuns bătrânei că totul va fi întocmai cum doreşte ţareviclul. Bătrâna cu tichie albastră şi-a luat rămas-bun de la Preafrumoasa Elena şi a plecat. Către seară, Preafrumoasa Elena a ieşit în pridvor şi a strigat:

— Ei, tu, frăţiorul meu, şoimule luminos! Vino iute la mine fără să mai zăboveşti!
Nici n-a terminat ea bine, că şoimul luminos s-a şi ivit. S-a lovit de pridvor şi s-a prefăcut într-o mândreţe de viteaz.
— Bună vreme, surioară!
— Bună să-ti fie inima, frătioare!
După ce au vorbit ei de una, de alta, Preafrumoasa Elena i-a spus fratelui său:
— Mi-am ales logodnicul, pe Vasili Țarevici. Fă-i tu un caftan pentru slujba de înviere!
I-a dat cele patruzeci de marmote, aurul curat pentru nasturi, mătasea verde pentru căptuşeală şi i-a poruncit ca în fiecare nasture să cânte păsări ale paradisului şi să miaune motani de peste mări. I-a mai spus că haina e musai să fie gata la timp.
— Stai liniştită, surioară! Totul va fi precum ai zis!
Vasili Țarevici habar n-avea că a doua zi urma să se înnoiască.
Nici nu s-a stins dangătul clopotelor care vesteau slujba, că a şi venit şoimul luminos, s-a lovit de pridvor şi s-a prefăcut într-un tânăr mândru. Sora a tieşit să-şi întâmpine fratele, iar el i-a dat caftanul gata făcut. Preafrumoasa Elena i-a mulţumit fratelui pentru ajutorul pe care i-l dăduse şi i-a trimis haina lui Vasili Ţarevici ca s-o îmbrace.
Bucuros, țareviciul s-a gătit şi a venit în odaia Preafrumoasei Elena. Aceasta a poruncit să fie înhămaţi caii la trăsură pentru a-l aduce pe logodnicul ei la biserică. La plecare i-a dat trei ouă:
— Primul ou să-l ciocneşti cu protopopul, pe cel de-al doilea să-l dai fratelui tău, ţarul Ivan, iar pe cel de-al treilea celui care îți e cel mai drag. Când ai să intri în biserică, să stai înaintea fratelui tău.
A ajuns Vasili Ţarevici la slujbă şi s-a aşezat dinaintea fratelui său, aşa cum i se poruncise. Ţarul nu l-a recunoscut şi a început să-şi frământe mintea: „Oare cine ar putea fi omul acesta?”. I-a cerut unuia din generali să se apropie de el şi să-l iscodească pentru a afla cine e. Generalul s-a apropiat de Vasili Ţarevici şi i-a spus:
— Ţarul mi-a poruncit să aflu dacă sunteti țar ori ţarevici, rege, prinţ ori un viteaz puternic şi neînfricat.
— Sunt din partea locului, fu răspunsul lui.
La încheierea slujbei, Vasili Ţarevici s-a apropiat de protopop, a ciocnit oul cu el şi i l-a dat. S-a apropiat apoi de fratele său, țarul, şi i-a spus:
— Hristos a înviat, frate!
Acesta i-a răspuns:
— Adevărat a înviat!
Şi Vasili Ţarevici i-a dat cel de-al doilea ou. Îi mai rămăsese doar unul. Când a ieşit din biserică, s-a apropiat de el Alioşa Popovici:
— Hristos a înviat, Vasili Ţarevici!
— Adevărat a înviat!
— Dar oul? stărui Alioşa Popovici. Dă-mi un ou!
— Nu mai am! îi răspunse Vasili Ţarevici şi plecă acasă.
La întâmpinat Preafrumoasa Elena, iar el i-a dat cel de-al treilea ou roşu.
— Nici nu m-am gândit, Vasili Țarevici, îi spuse ea, că ai să-l păstrezi pentru mine! Înseamnă că îți sunt dragă şi, pentru asta, am să mă mărit cu tine! Du-te şi pofteşte-l pe fratele tău la noi la nuntă!
Vasili Ţarevici a făcut întocmai cum i se poruncise. L-a poftit pe țar la nuntă.
— De unde îți alegi mireasa? îl întrebă fratele.
— Mă însor cu Preafrumoasa Elena!
Au jucat ei la nuntă şi, după ceva vreme, a dat Ivan Ţarevici un mare ospăț şi l-a poftit şi pe Vasili Ţarevici dimpreună cu soața acestuia, Preafrumoasa Elena.
Când a venit timpul să plece la ospăţ Preafrumoasa Elena îi spuse soțului ei:
— Vasili Ţarevici, mă tem să nu mă sluțească vreunul. Du-te mai bine singur!
A venit Vasili Ţarevici la fratele său, iar acesta îl întrebă:
— De ce n-ai venit şi cu soția ta?
— Nu se simte prea bine, frăţioare!
După ce au chefuit bine, oaspeţii au început să se laude fiecare cu ale lui.
— Tu, frătioare, nu te lauzi cu nimic?
— Cu ce să mă laud?
— Măcar cu frumusețea soției tale!
— Aici, frate, dau dreptate: soața mea e cu adevărat frumoasă!
— E frumoasă! îi zise Alioşa Popovici. În lipsa ta, mi-am petrecut întreaga noapte cu ea.
— Dacă zici că ţi-ai petrecut noaptea cu Elena, du-te cu ea la baie şi adu-ne verigheta ei, ca să te credem. Iar dacă nu ne-o aduci, te trimitem la spânzurătoare.
Alioşa Popovici nu avu încotro: s-a ridicat şi a plecat, cuprins de mâhnire. Pe drum s-a întâlnit cu baba cu tichie albastră.
— De ce eşti aşa de cătrănit, Alioşa Popovici? îl întrebă ea.
— Cum să nu fiu? M-am lăudat că mi-am petrecut noaptea cu Preafrumoasa Elena şi toţi oaspeţii țarului mi-au spus să le aduc, drept dovadă, verigheta ei. De nu, mă vor trimite la spânzurătoare!
— Nu te necăji! îi spuse baba. Hai cu mine!
Au venit acasă la Preafrumoasa Elena. Baba cu tichie albastră l-a lăsat pe Alioşa Popovici îndărătul porţii, iar ea s-a strecurat pe dedesubt, a intrat în tindă şi a dat cu ochii de verigheta pe care Elena o uitase pe laiţă când se spălase dimineaţa. Baba a înşfăcat verigheta, i-a dus-o lui Alioşa Popovici şi i-a spus să intre în râu să-şi ude capul, ca şi cum ar fi ieşit din baie. El a făcut întocmai cum îl povăţuise baba cu tichie albastră, s-a întors 1a palatul ţarului şi le-a arătat tuturor verigheta Preafrumoasei Elena.
Vasili Tarevici s-a întristat, a plecat acasă fără să mai zăbovească şi a vândut-o pe Elena unor negustori pentru o sută de ruble.
În oraşul unde a fost dusă Preafrumoasa Elena tocmai murise țarul şi trebuia ales un altul. Acolo, țarul se alegea astfel: cine intra în biserică ţinând o lumânare şi aceasta se aprindea de la sine, acela era țar. Niciunuia din cei care intraseră în biserică nu i se aprinsese lumânarea de la sine. Elena a auzit despre asta şi s-a gândit: „Ce-ar fi să-mi încerc şi eu norocul?”. S-a îmbrăcat în straie bărbăteşti, a luat în mână o lumânare şi s-a dus la biserică. Cum a intrat în biserică, lumânarea i s-a aprins de la sine. Toată lumea s-a bucurat şi Elena s-a urcat pe tron. A început să domnească, dar n-a uitat de soțul ei, Vasili Ţarevici. A aflat că el tânjea dureros după ea şi a trimis soli care să i-l aducă. Când a venit şi i-a povestit cum se întâmplase totul, Preafrumoasa Elena şi-a închipuit cine se făcea vinovat de nenorocirea lor şi s-a împăcat cu soțul.
Au poruncit să fie adus Alioşa Popovici şi el a recunoscut totul: cum i-a dat baba cu tichie albastră verigheta şi cum s-a lăudat la țar că şi-a petrecut noaptea cu Elena numai ca să se răzbune pe Vasili Ţarevici, care nu-i dăduse oul roşu la înviere.
Au adus-o la ei pe baba cu tichie albastră şi au îmtrebat-o de ce a furat verigheta Elenei.
— Pentru că tu, Preafrumoasă Elena, mi-ai făgăduit să mă ții pe mâncare şi pe băutură trei ani încheiaţi şi nu te-ai ţinut de cuvânt.
Elena a dat poruncă să fie împuşcaţi Alioşa Popovici şi baba cu tichie albastră, iar tronul i l-a încredintat lui Vasili Ţarevici; şi au început să trăiască şi avuţia să şi-o sporească.

The post Ţareviciul Vasile şi Preafrumoasa Elena first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post Sila Ţarevici şi Ivan Cămaşă Albă first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Împăratului nu i te puteai împotrivi, dacă ţineai la viaţă. Astfel că cei doi meşteri plecară din palat ducându-se fiecare la casa lui; şi unul şi celălalt nu se gândea decât cum să facă şi să dreagă, ca să-l întreacă în meşteşug pe tovarăşul său. Împăratul le dăduse un răgaz de o săptămână.
Peste o săptămînă, amândoi meşterii au venit la palat, s-au aşezat la rând alături de ceilalţi şi au aşteptat să intre împăratul. Fiecare din ei ţinea în mână o legătură. Împăratul intră şi zise:
– Ei, ia să vedem, voinicilor, ce a meşterit fiecare din voi. Şi zâmbi pe sub mustaţă. Dăduse poruncă să fie chemaţi în sala cea mare atât împărăteasa, cât şi ţareviciul, fiul său. Ca să vadă şi ei meşteşugul vostru.
Împăratul şi împărăteasa se aşezară pe o bancă iar fiul rămase în picioare. Primul se înfăţişă meşterul aurar.
– Porunceşte, măria ta, să se aducă un cazan mare cu apă.
A fost adus un cazan mare şi umplut cu apă.
Meşterul îşi desfăcu bocceaua, scoase din ea o raţă de aur şi-i dădu drumul în apă. Raţa începu să înoate, de ziceai că-i vie: îşi întorcea capul în toate părţile, măcăia, şi-şi curăţa penele cu ciocul.
Împăratul rămase cu gura căscată, iar împărăteasa strigă:
– Nu încape nici o indoială că raţa e vie, nu e făcută din aur! Se vede că a învelit în aur o raţă vie!
Meşterul se supără:
– Cum să fie vie? Dacă-mi porunciţi o desfac în părţile din care e făcută şi pe urmă o prind din nou în şuruburi.
Scoase raţa din cazan, îi desprinse mai întâi aripile, apoi capul şi, la sfârşit, o desfăcu în bucăţile din care era alcătuită. Aşeză toate părţile pe masă şi începu după aceea să le înşurubeze la loc. O întocmi cum a fost, şi îi dădu drumul pe apă. Şi raţa începu să plutească, ba chiar mai bine decât prima dată. Toţi curtenii începură să bată din palme:
– Ăsta meşter adevărat, nimic de zis! A făcut un lucru minunat! Niciodată până acum n-am văzut aşa ceva!
Împăratul se întoarse către tâmplar:
– Ei, acuma arată-ne şi tu ce-ai meşterit.
Tâmplarul făcu o închinăciune:
– Înălţimea ta, porunceşte să fie deschisă ferestruica de la odaia asta.
Ferestruica fu deschisă. Tâmplarul îşi desfăcu bocceaua şi scoase din ea o pajură de lemn. Şi era atât de bine făcută pajura cu pricina, că n-o puteai deosebi de una vie. Iar tâmplarul zise:
– Raţa de aur poate înota numai pe apă, pe când pajura mea se poate înălţa pînă la nori.
Şi tâmplarul încălecă pajura şi răsuci un arc. Pajura se înălţă într-o clipă, îşi luă zborul din sala cea mare a palatului şi începu să plutească afară, prin văzduh. Toţi cei de faţă dădură buzna la fereastră: se uitau cu gura căscată cum tâmplarul dădea ocol, când dintr-o parte când din alta, zburând deasupra curţii palatului. De răsucea arcul spre stânga — pajura pornea să coboare spre pământ, de îl răsucea spre dreapta — se înălţa din nou. Împăratul privea pe fereastră şi nu-şi putea lua ochii de la pajură — de uimit ce era, coroana îi alunecă până pe ceafă. Toţi cei din jur rămăseseră fără suflare. Nu mai văzuse nimeni până atunci atâta măiestrie.
După ce se roti o vreme prin aer, tâmplarul intră din nou în sala cea mare. Puse pajura într-un ungher şi veni lângă împărat.
– Spune, mărite împărate, eşti mulţumit de meşteşugul meu?
– Nu găsesc cuvinte să-ţi spun cât de mulţumit sunt, a răspuns împăratul. Cum ai putut avea atâta dibăcie? Şi cum ţi-a dat prin minte să meştereşti un asemenea arc?
Tâmplarul se pregătea să răspundă la întrebările împăratului dar tocmai atunci împărăteasa începu să se vaite şi să ţipe:
– Încotro? incotro? Ah, prindeţi-l, opriţi-l!
Auzind-o, toţi cei de faţă s-au întors şi ce să vadă? în timp ce împăratul îi punea întrebări tâmplarului, tânărul ţarevici încălecase pajura, răsucise arcul şi, ieşind pe fereastră, zburase în curte.
– Vino înapoi! Unde pleci? Ai să te prăbuşeşti! strigau în urma lui împăratul şi împărăteasa.

Tareviciul însă îşi flutură mâna şi zbură peste zidul de argint ce împrejmuia palatul. Apoi răsuci arcul spre dreapta — şi pajura se înălţă dincolo de nori şi se pierdu din vedere.
​ Împărăteasa leşină, iar împăratul se năpusti la tâmplar:
– Se vede că într-adins ai născocit maşinăria asta, zise el, ca să-l pierzi pe singurul nostru fecior. Hei, străjeri! Lua-ţi-l şi aruncati-l în temnită. Iar dacă peste două săptămâni ţareviciul nu se întoarce, tâmplarul să fie spânzurat.
Străjerii îl înşfăcară pe tâmplar şi-l aruncară în hrubele întunecate ale temniţei. În vremea asta ţareviciul zbura cu pajura de lemn departe, tot mai departe.
Şi era grozav de mulţumit ţareviciul. Cât vedeai cu ochii zare liberă şi largă de jur împrejur. Vântul îi şuiera pe la urechi, zulufii i se învolburau, undeva dedesubt alergau de colo-colo norii, iar el se simţea aidoma unei păsări cu aripile întinse. Putea porni în orice parte a cerului, după dorinţă.
Spre seară ajunse într-o împărăţie necunoscută şi coborî la marginea unui oraş. Când, ce să vadă? Chiar acolo se afla o izbă mică, mică de tot.
Tareviciul bătu la uşă. Ieşi în prag o bătrinică..
– Îngăduie-mi, bunico, să rămân aici peste noapte. Nu sunt de prin partea locului, nu cunosc pe nimeni şi n-am la cine să trag.
– Cum să nu-ţi îngădui, fiule? Intră, că loc este destul. Doar trăiesc singură aici.
Tareviciul demontă pajura, înodă bocceaua la loc şi intră în izba bătrânei.
Bătrâna îi puse îndată să mănânce de cină, iar ţareviciul începu s-o întrebe: cum se numeşte oraşul, cine locuieşte în el şi ce lucruri neobişnuite se află în acel oraş. Şi iată ce răspuns i-a dat bătrâna:
– Este în împărăţia noastră, fiule, un lucru foarte ciudat. Chiar în inima oraşului se înalţă palatul împărătesc, iar lângă palat se află un turn înalt-înalt. Turnul e ferecat cu treizeci de lacăte, iar poarta lui o păzesc treizeci de paznici. Nimeni nu e lăsat să intre în acel turn. Se zice că în el ar trăi fata împăratului. Că îndată ce s-a născut, a fost zăvorâtă în turn împreună cu doica ei, pentru ca nimeni să n-o poată vedea vreodată. Împăratul şi împărăteasa se tem ca nu cumva copila să se îndrăgostească de cineva, şi astfel, să fie nevoiţi s-o lase să plece pe meleaguri străine. Pentru că ar fi tare îndureraţi dacă s-ar despărţi de ea: e singura lor odraslă. Şi aşa se face că fata trăieşte în turnul acela ca într-o temniţă.
– Dar spune-mi, oare o fi frumoasă ţarevna asta? întrebă ţareviciul.
– Nu ştiu, fiule, eu n-am văzut-o, dar oamenii povestesc cum că frumoasă ca ea, nu se mai află alta pe lume.
Şi ţareviciul îşi puse în gând să se furişeze până în turnul ferecat. Se culcă, dar în loc să doarmă, chibzui îndelung cum ar putea face s-o vadă pe ţarevnă.
A doua zi, îndată ce se lăsă întunericul, încălecă pajura sa de lemn, se înălţă până deasupra norilor şi zbură înspre turn, spre acea parte a lui, unde ştia că se află o ferestruică.
Ajunse acolo şi bătu în geam.
Ţarevna rămase tare mirată. În faţa ei se afla un voinic nespus de frumos.
– Spune-mi cine eşti, vrednicule voinic? întrebă ea.
– Deschide fereastra şi o să-ţi spun îndată cine sunt.
Copila deschise fereastra şi pajura de lemn intră zburând în odaie. Ţareviciul coborî, îi dădu bineţe şi-i povesti copilei cine era şi cum ajunsese acolo.
Şi rămaseră aşa, privindu-se fermecaţi, fără să-şi poată lua ochii unul de la celălalt.
Ţareviciul o întrebă dacă s-ar învoi să-l ia de bărbat.
– Eu n-am nimic împotrivă, zise ţarevna, dar mă tem că tăicuţul şi măicuţa mea n-or să mă lase.
Dădaca cea rea însă, care era pusă s-o păzească pe ţarevnă, simţi că se punea ceva la cale. Alergă într-un suflet la palat şi dădu totul în vileag, că aşa şi aşa, venise cineva în zbor la ţarevnă, iar voinicul cu pricina se ascunde în casa unei bătrâne.
Veniră tot atunci străjile, îl înşfăcară pe ţarevici şi îl târâră la palat. Acolo, pe tron — împăratul şedea, mânios era, cu toiagu-i de lemn în podele izbea.
– Cum ai cutezat, aşa şi pe dincolo, tu, un tâlhar de drumul mare, să nesocoteşti porunca mea împărătească şi să intri în turn? Am să poruncesc să fii spânzurat chiar mâine!
Îl duseră pe ţarevici la temniţă, îl lăsară singur acolo şi-l zăvorâră cu nişte lacăte zdravene.
În zorii zilei îi mânară în piaţă pe toţi orăşenii. Fuseseră înştiinţaţi că va fi spânzurat nelegiuitul voinic — ce se furişase în turnul ţarevnei.
Şi iată că sosi călăul, fu înălţată spânzurătoarea şi veniră, ca să fie de faţă la execuţie, însuşi împăratul cu impărăteasa.
Îl aduseră în piaţă şi pe ţarevici. Acesta se întoarse către împărat şi rosti:
– Înălţimea ta, îngăduie să-mi spun ultima dorinţă.
Ţarul se încruntă, dar n-avu încotro, nu-l putu refuza.
– Fie, vorbeşte.
– Dă poruncă unui sol, să tragă o fugă până la casa bătrânei la care am stat şi să-mi aducă o legătură ce-am lăsat acolo.
Împăratul nu se putu împotrivi şi trimise un sol. Legătura cerută a fost adusă.
Între timp, ţareviciul fusese condus lângă spînzurătoare şi urcat pe o mică scară. Chiar atunci solul îi înmână bocceaua. Ţareviciul o desfăcu, se săltă pe pajura de lemn şi ia-l de unde nu-i. Se înălţă deasupra spânzurătorii, deasupra împăratului, deasupra întregii mulțimi.
Împăratul se văicărea:
– Puneţi mâna pe el! Ţineţi-l! Are să scape!
Iar ţareviciul îşi îndreptă pajura spre turn, zbură până în dreptul ferestrei cunoscute, o prinse într-o îmbrăţişare pe ţarevnă şi o aşeză în faţa lui, pe pajura de lemn.
– Ei, făcu el, de-acum nu trebuie să ne mai temem, nici eu, nici tu, de nici o poteră.
Şi pajura îi purtă, în goana mare, până în împărăţia ţareviciului.
Acolo, bietul tâmplar zăcea în hrubele temniţei, dar nu-şi lua ochii de la cer: oare nu cumva s-o întoarce ţareviciul? Nu de alta, dar mâine, se împlinesc două săptămini şi dacă feciorul împăratului nu se întoarce, el, tâmplarul, o să stea atârnat cu funia de gât.
Când, deodată, ce să vadă? Sus, în văzduh, zbura pajura lui de lemn, dar îl purta nu numai pe ţarevici ci şi o preafrumoasă copilă.
Pajura se lăsă din zbor, în mijlocul curţii palatului împărătesc. Ţareviciul îşi ajută mireasa să coboare şi porni cu ea spre tatăl şi mama sa. Le povesti pe unde a colindat timp de două săptămâni. Aceştia, cuprinşi de bucurie, îl iertară pentru durerea ce le-o pricinuise, iar pe tâmplar îl eliberară din temniţă.
Împăratul făcu un ospăţ de pomină. Iar nunta au sărbătorit-o cu toţii trei luni încheiate.

The post Pajura de lemn first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Iar fetele, kievlencele, când începeau să împletească, după datină, coroniţe din flori de câmp şi apoi, împodobindu-se cu aceste coroniţe, porneau cântând, în zi de primăvară, spre Niprul cel cu ape argintii, cine le vedea nu ştia la care să se uite mai întâi: cu toţii, de la mic la mare, rămâneau înmărmuriţi de atâta frumuseţe. Cât despre flăcăii kievleni, viteji şi chipeşi, li se dusese vestea până hăt-departe: nu-i puteau înfricoşa nici vrăjmaşii cei răi, nici fiarele sălbatice, nici şerpi sau alte târâtoare. În lumea întreagă nu se aflau săgeţi mai iuţi şi săbii mai ascuţite ca ale lor.
Trai tihnit, întemeiat, de nimic întunecat duceau kievlenii. Şi totuşi, nenorocirea prinse a pluti deasupra lor aidoma unui nor întunecat.
Un balaur înspăimântător îşi făcu urâtul obicei de a zbura pe deasupra oraşului. Avea balaurul acela trupul acoperit cu solzi verzi, coada i se încolăcea în toate părţile, iar din gâtlej îi creşteau trei capete alăturate în loc de unul. Din ochii lui ţâşneau flăcări, gurile aruncau jeratic, iar labele aveau gheare de fier. De cum începea a se roti deasupra oraşului, aripile lui negre acopereau tot cerul şi lumina zilei pierea fără urmă. Zburând, lighioana şuiera:
– O să distrug oraşul Kiev de pe Nipru. Pe toţi oamenii lui o să-i ard, o să-i pârjolesc, o să-i prefac în pulbere. Dacă vreţi să mai rămâneţi în viaţă, daţi-vă osteneala să mă întâmpinaţi şi să mă ospătaţi cum se cuvine. În fiecare lună o să vin la voi. O să mă las din zbor pe colina din apropiere şi o să mă ospătez cu o frumoasă copilă a voastră.
Kievlenii se întristară şi vărsară lacrimi amare. Îi durea sufletul să-şi jertfească copilele pentru ospăţul balaurului. Dar îşi ziceau că dacă se împotrivesc, balaurul va trece Kievul prin foc şi flăcări, îl va preface în scrum şi odată cu el, şi pe toţi locuitorii oraşului.
Şi-atunci, oamenii începură să scoată în fiecare lună afară din oraş şi să ducă sus, pe colină, câte o copilă. Acolo, după ce o legau cu lanţuri de tulpina unui stejar bătrân, o lăsau singură şi plecau. Iar noaptea, balaurul cobora în zbor şi o mânca.
În felul acesta le-a mîncat, pe rând, pe toate copilele kievlene. Doar fiica ţarului mai rămăsese.
Întregul palat răsuna de ţipăt şi plânsete. Au gătit-o pe frumoasa fiică a ţarului în vestminte de aur, de mătăsuri scumpe şi de brocarturi şi au dus-o lângă bătrânul stejar.
După ce-au ajuns acolo au legat-o cu lanţuri, s-au închinat în faţa ei până la pământ, şi-apoi plângînd în hohote, s-au înapoiat în oraş. Doar un porumbel alb, care-i era tare drag copilei, mai rămase cu ea: acesta n-a vrut nici în ruptul capului să-şi ia zborul din stejar.

Fiica de ţar aştepta lângă tulpina stejarului. O cuprinse spaima — pe deasupra colinei vântul vuia, iar undeva pe aproape o bufniţă huhuia. Inima copilei mai că nu mai bătea. Deodată auzi un foşnet de aripi.
— Ah, se vede că aceasta-i moartea, şi fiica ţarului începu să plângă. Iar balaurul, căci el se lăsase din zbor lângă bătrânul stejar, privea vrăjit la copilă şi nu-şi putea lua ochii de la ea.
– Nu te teme, frumoaso, şuieră el, pe tine n-o să te mănânc. Prea eşti frumoasă. Pe tine te iau şi te duc în peştera mea. Acolo tu o să trăieşti ca stăpână, iar eu am să mă desfăt privindu-te.
Şi zicând acestea o aşeză pe fată pe aripile sale şi îşi luă zborul. Numai că porumbelul porni să lopăteze şi el în urma lui.
Balaurul cu fiica ţarului ajunseră într-un codru de nepătruns şi el o duse pe fată în bârlogul lui aflat în inima celui mai mare desiş. Apoi adună din pădure o mulțime de bușteni pe care îi îngrămădi la intrarea peșterii astupând-o.
— Iată, zise el, aici vei locui de acum înainte.
După care, balaurul a lăsat-o în bârlog pe fiica ţarului, iar el şi-a luat zborul în căutarea altor prăzi. N-a băgat de seamă că porumbelul cel alb intrase şi el în vizuină şi se pitise într-un ungher ascuns.
De cum plecă balaurul, porumbelul veni îndată lîngă stăpână-sa. Guruia şi i se uita drept în ochi.
Aşa începu fiica ţarului să trăiască în birlogul balaurului. Cât era ziua de lungă stătea singură şi doar porumbelul îi ţinea de urât; iar seara venea balaurul în zbor, aducându-şi de-ale mâncării, apoi se lungea în culcuşul său, aflat într-un colţ întunecos al bîrlogului şi se desfăta privind-o pe frumoasa copilă cu toţi ochii lui de foc. Într-una din zile, după ce balaurul îşi luase zborul, fiica ţarului îi zise porumbelului.
— Să te duci în zbor până acasă, în oraşul meu drag, ca să le duci tatei şi mamei o scrisoare. Să afle şi ei veşti despre mine. Cine ştie, poate or născoci ceva ca să-mi vină în ajutor.
Fiica ţarului se aşeză şi scrise scrisoarea pe care o legă bine sub aripa porumbelului. Porumbelul se furişă printre trunchiurile de copaci grămădite la intrare, ieşi în pădure, şi de-acolo îşi luă zborul spre Kiev.
Să fi zburat mult, să fi zburat puţin, cine mai ştie? — dar de ajuns, a ajuns chiar sub una dintre ferestrele palatului. Tarul şi ţarina mai să-şi piardă capul de bucurie, aflând că fiica lor trăieşte. Au hrănit porumbelul, l-au mîngâiat şi după aceea, adunându-şi toţi sfetnicii în jurul lor i-au întrebat:
— Chibzuiţi bine, ce-am putea face s-o scăpăm pe copila noastră de la balaur?
Iar sfetnicii le-au răspuns aşa:
– Va trebui să-i trimiteţi scrisoare prin care să-i cereţi să afle de la balaur, de cine se teme el mai mult şi mai mult pe lumea asta. E cu neputinţă să nu fie ceva în lume care să-l poată duce la pieire.
Ţarul şi ţarina întocmiră scrisoarea şi o legară sub aripa porumbelului, iar acesta îşi luă zborul înapoi în pădure. Fata de ţar citi scrisoarea părinţilor săi şi începu să aştepte cu nerăbdare venirea serii.
Seara balaurul veni în zbor, ca de obicei. Dădu la o parte bârnele de la intrare, se strecură târâş în bârlog şi se culcă să se odihnească. Iar copila ţarului zise:
– Ah, balaurul meu drag, ştiu cât eşti de puternic, şi mai ştiu cum tremură de frică oricine în faţa ta. Dar spune-mi, e oare adevărat, că nu este cineva pe lumea asta mai puternic decât tine şi că, aşa fiind, nu-ţi este frică de nimeni?
Cum stătea culcat pe-o coastă, balaurul îşi încolăci coada şi zise râzând batjocoritor:
– Mă rog, fie, o să-ţi spun adevărul: se află la Kiev un voinic. Îl cheamă Nikita. Trăieşte în Mahalaua Tăbăcarilor, argăseşte pieile, le tăbăceşte, de aceea e poreclit Nikita Tăbăcarul. Nimeni nu-şi poate măsura puterea cu el. Acesta e singurul om din lume mai puternic decât mine. De el, şi numai de el mi-e frică.

După ce spuse asta, balaurul se încolăci bine de tot şi prinse a sforăi. Iar fata ţarului se aşeză şi, cu mare băgare de seamă, le scrise părinţilor săi scrisoarea cerută: „Balaurului îi este frică numai şi numai de Nikita-Tăbăcarul. Pe el să-l trimiteţi să mă scape de aici,”
Apoi legă scrisoarea sub aripa porumbelului, iar porumbelul porni în zbor spre Kiev. Ajunsă la palat, scrisoarea fiicei ţarului fu citită degrabă. Şi îndată ţarul trimise slujitori în Mahalaua Tăbăcarilor.

– Găsiţi-l pe Nikita Tăbăcarul. Spuneţi-i că-l cheamă ţarul.
Şi au venit slujitorii la Nikita. Iar Nikita, un bărbat uriaş, cu umeri vânjoşi, puternici si o barbă stufoasă ca o mătură îşi vedea de tăbăcitul pieilor.
— Haide, Nikita, vino cu noi la palat, te cheamă ţarul, i-au zis slujitorii.
— Ba nu mă duc nicăieri. N-am vreme, le-a răspuns Nikita. Şi aruncându-si pe umăr douăsprezece piei de bou dintr-o dată, se duse cu ele la râu.
Slujitorii ţarului alergau abia ţinindu-se după el:
– Haide, Nikituşka, vino cu noi!
– V-am spus doar, nu mă duc nicăieri. N-am vreme.
Auzind asta, ce erau să mai facă slujitorii? S-au întors la palat şi i-au povestit ţarului cele întâmplate. Atunci s-a dus în Mahalaua Tăbăcarilor însusi ţarul.
— Nikituşka, dragul meu! Ajută-mă! Numai tu poţi să-l răpui pe balaur! Salvează-mi copila.
Însă Nikita i-a răspuns:
– Cum să mă încumet, luminate ţar, la o treabă ca asta?! Nu mă simt în stare să dobor un balaur.
Şi oricît l-a rugat ţarul, oricât a încercat el să-l convingă — Nikita nu s-a lăsat înduplecat. Aşa că s-a întors la palat şi ţarul, fără nici un rezultat. A stat
toarăt noaptea şi a tot chibzuit, împreună cu sfetnicii săi: cum să facă să-l înduplece pe Nikita. Şi a hotărât așa: a adunat cinci mii de copile orfane de i le-a trimis lui Nikita. Orfanele au venit în Mahalaua Tăbăcarilor la casa lui Nikita, s-au aşezat în genunchi în faţa lui şi au prins a plânge:
– Nene Nikita, fie-ţi milă de noi! De-o să mai treacă un an-doi, o să creştem, iar balaurul o să se repeadă să ne mănânce, una câte una, pe toate. Te rugăm, du-te la răufăcător şi smulge-i capetele spurcate.
Lui Nikita i se făcu milă de bietele orfane.
— Bine, fie, nu mai plângeţi. O să mă duc să-ncerc să-l răpun.
Şi a început Nikita Tăbăcarul să se gătească de luptă. A luat trei sute de puduri* de fuioare de cânepă, le-a înmuiat bine în smoală şi s-a înfăşurat în ele din cap pînă-n picioare — soiul acesta de platoşă cu care se înveşmântase el n-avea cum să fie nici găurită cu sabia, nici sfîşiată cu colţii de balaur.
Apoi porni spre pădure.
Ajunse la bârlogul balaurului tocmai cînd acesta se întorsese acasă.
– Hei, balaure, ia fă-te încoace — că a venit Nikita Tăbăcarul. Vreau să-mi măsor puterea cu tine.
Simţi balaurul că nu are cum scăpa de belea. Şi începu să-şi ascută dinţii. Numai că. Nikita n-a mai stat să aştepte: când a izbit odată în buştenii de la intrare, se umplu toată pădurea de vuiet. Buştenii se împrăştiară şi balaurul se târî afară din bârlog.
Lighioana porni să şuiere din toate cele trei guri ale sale şi să azvârle asupra lui Nikita fum gros şi flăcări arzătoare. Dar voinicul nostru nu se sperie, ci începu să-i dea de cheltuială cu ghioaga sa: ba îl îmboldea din partea dreaptă, ba din cea stângă, ba îl pocnea peste unul din capete, ba îl lovea peste coadă; iar balaurul şuiera din răsputeri de furie şi de durere, şi se încredinţă că nu-l poate birui nicidecum pe voinic. Încercă să-i frângă trupul în două cu dinţii, dar dinţii lui de balaur se împotmoliră atât de rău în smoală că n-a mai fost chip să-i scoată din ea. Atunci balaurul se prăvăli la pământ.
– Eh, Nikita, Nikita, grozav de puternic mai eşti! Mult mai puternic decât mine. Dar rogu-te, nu mă omorî, hai, mai bine să cădem la învoială cu vorbă bună, că loc este destul în lumea asta pentru amândoi. Uite, eu zic să împărţim pământul în două. Tu ai să trăieşti într-una din aceste jumătăţi, iar eu în cealaltă. Şi de stingherit n-o să ne stingherim unul pe celălalt.
— În regulă, zise Nikita, hai să-ncepem treaba. Dar bagă de seamă, o să trebuiască să săpăm între noi un hotar cât se poate de adânc.
Zicînd asta, luă un plug de lemn, greu de trei sute de puduri şi-l înhămă pe balaur la plug.
Şi porni balaurul să opintească la plug. Îl trase de la Kiev până la Marea Caspică şi-apoi din nou către Kiev şi iar înapoi. Gâfâia balaurul, se istovise cu totul, dar Nikita îl îmboldea întruna strigând:
– Haide, trage, trage, că altfel hotarul n-o să se vadă bine.
Şi balaurul, de voie, de nevoie, săpă un hotar adânc-adânc.
— În regulă, pământul l-am împărţit, zise Nikita. Acuma, haide, să împărţim şi marea, că altfel eşti în stare să zici că am intrat să plutim pe marea ta.
Şi-atunci balaurul începu să târască plugul în mare — credea că şi apa poate fi despărţită cu o brazdă. Dar marea… de, e adâncă, nu-i poţi da de fund. Balaurul a înghiţit la apă, până ce s-a înecat. Nikita l-a pocnit cu ghioaga, ca să nu-şi vină cumva în fire şi l-a scos pe mal.
– Nu vreau, zise el, să spurc marea albastră şi curată cu trupul tău.
Apoi aprinse un foc straşnic, arse rămăşiţele pe jeratic, iar vânturile năvalnice luară cenuşa şi-o răspândiră în toate cele patru zări, pentru ca să nu rămână nici urmă de balaur.
Şi porni Nikita înapoi spre Kiev. Poporul îi ieşi de departe în cale — cu toţii se bucurau, jucau şi cântau cântece de veselie. Ţarul şi ţarina, ţinând-o de mână pe copila lor, veniră să-l întâmpine pe Nikita şi să-i aducă daruri nepreţuite — aur, blănuri, veşminte din brocart, perle mari şi lucitoare. Dar Nikita nu voi să ia nimic din toate astea.
– Ce să fac cu bogăţiile voastre? zise el. Că doară nu pentru a fi răsplătit m-am luptat cu balaurul, ci pentru că mi-a fost milă de oameni. Pentru mine, munca este mai de preţ decât toate darurile voastre. Lăsaţi-mă să mă-ntorc iarăşi în Mahalaua Tăbăcarilor.
Şi s-a întors Nikita la el acasă, în mahalaua lui, Mahalaua Tăbăcarilor. Şi de-atunci tot acolo trăieşte, pieile le argăseşte şi-n Niprul cel de argint le umezeşte.
Faima lui Nikita însă a ajuns până hăt, departe. Iar poporul a întocmit povestea aceasta despre el — să le fie tuturor oamenilor de treabă temei de adâncă chibzuinţă.

* Un pud = 16,381 kg.

The post Nikita Tăbăcarul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

– Ia uitaţi-vă la ea, de ţesut — nu ţese, de tors nu toarce. Ia uitaţi-vă la ea, trândava-leneşa!

Din pricina asta baba se făcea şi mai rea, şi mai arţăgoasă. Iar fetei moşului îi făcea zile fripte. Şi se gândea întruna cum ar face s-o piardă.
Într-o zi moşul plecă în oraş după târguieli. Baba cea rea, împreună cu fiică-sa, puseră lucrurile la cale:
– Ei, acuma, îi facem noi de petrecanie, duşmancei ăşteia!
Baba o chemă pe fată şi-i porunci:
– Haide, du-te la pădure după vreascuri!
– Dar mai avem destule vreascuri acasă, i-a zis fata.
Baba cea rea se răsti, bătu din picior, apoi, împreună cu fiică-Sa, se năpustiră la ea şi o alungară afară din izbă.
Când a văzut fata că n-are încotro, a plecat la pădure. Şi era un ger de crăpau pietrele, şi-un vânt rece ca gheaţa bătea, şi-un viscol hain viscolea…
Baba şi fata ei se purtau de colo-colo prin izba încălzită şi îşi tot spuneau:
– Acuma, chiar că nu se mai întoarce nesuferita aceea! Are să degere în pădure!
În vremea asta, fata ajunse la pădure, se opri sub un brad rămuros şi prinse a se uita împrejur, neştiind încotro s-o apuce şi ce să facă…
Deodată se auziră zgomote şi trosnituri: Morozko-Gerul alerga prin brădiş, Morozko-Gerul gonea prin mestecăniş, dintr-un copac în altul se sălta, scârţâia şi ronţăia. Coborî din bradul rămuros şi zise:
– Bună ziua, fată frumoasă! Cum de-ai nimerit la mine în pădure pe gerul ăsta?
Fata îi povesti, fără să ascundă nimic, cum că nu venise în pădure de bună voie.
Morozko-Gerul o ascultă şi-i zise:
– Ba nu, fată frumoasă, nu după vreascuri te-au trimis ele aici. Dar, de vreme ce ai venit în pădurea mea, vreau să văd şi eu cât de harnică eşti!
Îi dădu un fuior, un fus şi-i porunci:
– Să torci din fuiorul ăsta fir de bumbac, din el să ţeşi pânză şi din pânză să-mi coşi o cămaşă!
Cum spuse asta, Morozko-Gerul plecă. Fata nu mai stătu la gânduri ci se apucă fără întârziere de treabă.
Când simţea că îi îngheaţă degetele — sufla puţin asupra lor, le încălzea, şi la lucru. Munci aşa, fără să-şi dezdoaie spinarea, toată noaptea. La un singur lucru se gândea: cum să facă, cum să dreagă ca să coasă o cămaşă cât mai frumoasă.
Dimineaţa iar se auziră zgomote şi trosnituri în preajma bradului: era Morozko-Gerul. Îndată ce văzu cămaşa, o lăudă:
– Ei, fată frumoasă, tare meşteşugit mi-ai lucrat cămaşa!
Şi Morozko-Gerul scoase o ladă mare, ferecată, i-o puse fetei dinainte şi zise:
– După muncă şi răsplată!
Pe urmă, îmbrăcă fata într-un cojocel călduros, îi legă pe cap o basma înflorată şi o scoase la drum:
– Mergi sănătoasă, fată frumoasă! S-or găsi pe aici nişte oameni buni care să te ajute să ajungi acasă.
Spuse asta şi se făcu nevăzut, parcă nici n-ar fi fost.
În vremea asta moşul se întorsese acasă.
– Unde îmi e fata? întrebă el.
– Păi, s-a dus la pădure după vreascuri încă de ieri şi uite că nici acuma nu s-a întors…
Pe moş îl cuprinse îngrijorarea, aşa că nici nu dezhămă calul, ci porni în grabă spre pădure. Când, ce să vadă? Chiar în marginea drumului stătea fata lui, veselă şi gătită.
Moşul urcă fata în sanie, încărcă lada cu darurile lui Morozko-Gerul tot acolo şi porni spre casă.
Iar baba cea rea şi fiică-sa la masă şedeau, plăcinte-nfulecau şi aşa vorbeau:
– Ehei, vie nu se mai întoarce ea acasă! Doar oasele o să i le aducă moşul!
Dar căţeluşa, lătrând de după sobă zise:
– Ham, ham, ham! Fata moşului cu daruri scumpe o să vie! Dar pe fata babei n-o vrea nimeni de soţie!
​ Baba îi dădu căţeluşei plăcintă, ba o şi bătu cu vătraiul.
– Taci, netrebnico! Mai bine zi aşa: „Fata babei dragă — nunta o s-o facă, a moşului fată — moartă o să zacă!”
Dar căţeluşa o ţinea una şi bună:
– Fata moşului — cu daruri scumpe-o să vie! Dar pe fata babei — n-o vrea nimeni de soţie!
Şi iată că poarta scârţâi, uşa se deschise şi în izbă intră — rumenă şi gătită — fata moşului, iar în urma ei oamenii aduseră o ladă mare, împodobită de jur împrejur cu flori de gheaţă.
Baba, împreună cu fiică-sa, se năpustiră asupra lăzii, începură să scoată de acolo, să cerceteze, pe laviţele din jur să aşeze, toate hainele, gătelite şi nu mai conteneau cu întrebările:
– Cine ţi-a dat daruri atât de minunate?
Baba, îndată ce află cum o răsplătise Morozko-Gerul pe fata moşului, porni să alerge dintr-un capăt în celălalt al izbei, o îmbrăcă şi o înfofoli pe fiică-sa, ca să nu-i fie cumva frig, îi vârî în mână o legătură cu plăcinte şi-i porunci moşului s-o ducă în pădure şi pe ea:
– Fata mea o să capete două lăzi din astea!
A dus-o moşul în pădure pe fata babei şi a lăsat-o sub bradul rămuros. Fata stătea, de jur împrejur privea, de frig se zgribulea, vorbe de ocară striga:
– De ce nu mai vine odată Morozko ăla? Pe unde, aşa şi pe dincolo, o fi hoinărind?
Dar, chiar atunci se auziră zgomote şi trosnituri: Morozko-Gerul alerga prin brădiş, Morozko-Gerul gonea prin mestecăniş, dintr-un copac în altul se sălta, scârţâia şi ronţăia. Coborî din bradul rămuros şi zise:
– De ce ai venit la mine, fată frumoasă?
– Oare, chiar nu ştii şi singur? Am venit să-mi dai daruri scumpe!
Morozko-Gerul zâmbi şi zise:
– Bine, dar mai întâi, ca să văd cât de harnică eşti — vreau nişte mănuşi să-mi împleteşti!
I-a dat andrele, un ghem de lână şi a plecat. Fata babei aruncă andrelele în zăpadă şi izbi cu piciorul în ghemul de lână:
– Ia te uită ce-a născocit moşneagul! Unde s-a mai văzut, unde s-a mai pomenit, să stea cineva pe un ger ca ăsta şi să împletească? Şi aşa îți degeră degetele!
Dimineaţa se auziră trosnete şi pârâituri — şi veni Morozko-Gerul.
– Ei, fată frumoasă, ia să vedem, cum ai scos-o la capăt cu ceea ce ţi-am cerut să-mi meştereşti?
Fata babei se năpusti la el:
– Ce meşterit ţi se năzare, bătrân netot ce eşti! Ce, eşti chior, nu vezi? M-a pătruns frigul până la os aşteptându-te aici, abia mai răsuflu!…
– Ei, după muncă va fi şi răsplata! zise Morozko-Gerul.
Îşi scutură o dată barba şi când se porni o furtună şi-un viscol — acoperi toate cărările şi toate drumurile. Iar Morozko se făcu nevăzut, de parcă nici n-a fost.
Fata babei o porni încet, fără drum, fără cărare şi nimeri într-o râpă. Acolo, cât ai clipi, o acoperi zăpada…
Cînd de-abia se crăpa de ziuă, baba începu să-l zgâlţâie pe moş, îl trezi şi-i porunci să se ducă în pădure să-i aducă fata. În vremea asta ea se apucă să coacă plăcinte. Căţeluşa însă, stătea sub laviţă şi lătra:
– Ham, ham, ham! Fata moşului nunta o s-o facă, iară fata babei — moartă o să zacă!
Baba îi dădu căţeluşei plăcinte, şi o bătu straşnic cu vătraiul:
– Taci, netrebnico! îndoapă-te cu plăcinte şi nu mai vorbi aşa! Mai bine zi: „Fata babei — cu daruri scumpe o să sosească, fata moşului — mire n-o să-şi mai găsească!”
Căţeluşa însă mâncă plăcinta şi iar o ţinu pe-a ei:
– Ham, ham, ham! Fata moşului — nunta o s-o facă, iară fata babei — moartă o să zacă!
Baba se nelinişti:
„Vai de mine, dacă, într-adevăr, păţeşte ceva rău fata mea? Dacă în drumul spre casă se vor pierde darurile acelea scumpe? Ia, să dau eu o fugă în urma moşului!”
Îşi puse şuba şi o luă la goană spre pădure. Iar viscolul urla şi mai grozav, zăpada o-nvârtejea şi mai tare. Drumul era troienit, nu se mai vedea…
Baba cea rea se rătăci şi zăpada o troieni.
Moşul o căută şi o tot căută prin pădure pe fata babei, dar n-o găsi. Când s-a întors acasă nici pe babă n-a mai găsit-o. Şi-atunci i-a adunat pe vecini. Şi împreună cu ei au început să le caute: şi pe babă şi pe fiica ei. Au căutat şi-au tot căutat, toate troienile le-au răscolit dar de găsit nu le-au mai găsit.
Şi de atunci a început moşul să vieţuiască numai cu fata lui. De cum a venit primăvara însă, pe fată a peţit-o un voinic fierar-meşter făurar.
Au făcut o nuntă plină de veselie şi au trăit cu toţii în dragoste şi bună înţelegere. Tot aşa mai trăiesc ei şi acuma.

The post Morozko – Gerul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Ei bine, tocmai peste oameni de felul acesta a dat şi Mica-Fărămica. Rămânînd orfană de ambii părinţi, a fost luată de aceşti oameni care au crescut-o, iar după aceea, grozav o mai chinuiau, cu munca o istoveau: de ţesut — ea ţesea, de tors — ea torcea, de dereticat, ea deretica şi tot ea, pentru orişicare lucru răspundea.
Stăpână-sa avea trei fete. Pe cea mai mare o chema — Un-Ochi, pe cea mijlocie — Doi-Ochi, iar pe cea mezină — Trei-Ochi.
Cele trei fete nu făceau altceva decât să stea la poartă şi să caşte gura pe stradă, iar Mica-Fărămica făcea toată treaba în locul lor: hainele lor le cârpea, pentru ele torcea şi ţesea, şi în schimb, o vorbă bună nu auzea.
Câteodată Mica-Fărămica ieşea la câmp, o îmbrăţişa pe vaca ei cea bălţată şi culcându-şi capul pe grumazul acesteia, îi povestea cum se săturase ea de toate, până şi de viață.
– Măicuţă-văcută! Pe mine mă ceartă şi mă bate acasă, pâine nu capăt, şi nici să plâng nu mă lasă. Mi-au poruncit ca până mâine să torc cinci puduri de furioare, să le ţes, să le-nălbesc, în val să le rânduiesc.
Iar vaca îi răspundea:
– Fată frumoasă, strecoară-te într-o ureche de-a mea şi ieşi prin cealaltă — şi totul are să se facă.
Şi aşa se şi întâmplă. Mica-Fărămica se strecura în urechea vacii, ieşea prin cealaltă şi în vremea asta totul era gata: şi ţesut şi înălbit şi în val rînduit.
Fata lua pânza şi i-o ducea acasă stăpânei. Aceasta o cerceta, mai gemea, mai gâfâia, şi-n ladă o ascundea, şi mai mult de lucru îi dădea.
Şi Mica-Fărămica iar venea la văcuţa ei, o îmbrăţişa, o mângâia, în ureche i se strecura, prin cealaltă ureche ieşea, lucrul terminat îl lua şi stăpânei i-l ducea.
Într-o zi, stăpâna o chemă pe Un-Ochi, prima din fetele ei, şi-i zise:
– Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmăreşte, stai şi pândeşte, să afli cine-o ajută pe orfană: îi ţese, îi toarce, şi valul i-l rânduieşte.
Şi s-a dus Un-Ochi la pădure cu Mica-Fărămica, ba s-a dus cu ea şi la câmp, dar a uitat ce-i poruncise maică-sa: s-a întins în iarbă şi s-a prăjit la soare. Iar Mica-Fărămica îi cânta întruna:
– Adormi un ochi, adormi!
Şi până la urmă ochiul fetei adormi. Câtă vreme Un-Ochi a dormit, văcuţa a ţesut, a înălbit şi-n val a rânduit toată pânza.

Aşa că stăpâna tot n-a aflat nimic şi-atunci a trimis-o pe fata mijlocie — pe Doi-Ochi.
– Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmăreşte, stai şi pândeşte şi află cine-o ajută pe orfană.
Doi-Ochi s-a dus cu Mica-Fărămica, dar a uitat ce-i poruncise maică-sa: şi ea la soare s-a prăjit şi-n iarbă s-a tolănit. Iar Mica-Fărămica îi cânta întruna:
– Adormi un ochi, adormi şi celălalt!
Şi Doi-Ochi închise pleoapele. Văcuţa a ţesut, a înălbit şi-n val pânza a rânduit, iar Doi-Ochi abia s-a trezit.
Stăpâna se mânie şi o trimise a treia zi pe mezină — pe Trei-Ochi, iar orfanei îi dădu şi mai mult de lucru.
Trei-Ochi ţopăi cât țopăi, la soare se prăji şi-n iarbă se tolăni.
Iar Mica-Fărămica îi tot îngâna:
– Adormi un ochi, adormi şi celătalt!
Dar de al treilea ochi — uită.
​ Doi din ochi adormiră, dar al treilea treaz a stat, totul în jur a observat: cum s-a strecurat Mica-Fărămica în urechea văcuţei, cum a ieşit prin cealaltă şi cum a luat apoi valurile de pânză gata pregătite.
Trei-Ochi se întoarse acasă şi-i povesti totul maică-si.
Bătrâna se bucură grozav când auzi, iar a doua zi îi spuse bărbatului ei:
– Să tai numaidecât vaca bălţată!
Moşneagul ba că una, ba că alta.
– Dar ce ai, babo, nu eşti în toate minţile? Că doar vaca e tânără, e bună de lapte!
– Nu-mi pasă, s-o tai şi gata!
Şi bătrânul n-avu încotro. Începu să-şi ascută cuţitul. De cum află despre asta, Mica-Fărămica dădu fuga în câmp, îmbrăţişă vaca tărcată şi-i spuse:
– Măicuţă-văcuţă, vor să te ucidă!
Iar vaca îi răspunse:
– Ţine minte, fată frumoasă, ce-ţi spun: tu să nu mănânci din carnea mea, oasele să mi le-aduni în batistă şi-n grădină să le-ngropi, iar de mine să nu uiţi niciodată: în fiecare dimineaţă să torni apă peste oasele mele.
Bătrânul tăie vaca. Mica-Fărămica făcu totul aşa cum îi poruncise bălţata: a stat nemâncată, n-a pus în gură nici o bucăţică din carnea ei, oasele i le-a îngropat în grădină şi le-a udat în fiecare dimineaţă.
După un timp crescu din ele un măr, dar ce mai măr — mere zemoase în el atârnau, frunze de aur foşneau, ramuri de-argint se legănau. Aşa că, cine trecea pe acolo se oprea, iar cine venea mai aproape se minuna.
Dacă a trecut mult sau puţin timp, cine mai ştie? Doar că într-o zi cele trei fete se plimbau prin grădină.
Tocmai atunci trecea pe acolo un bărbat călare — un om voinic, bogat, tânăr şi cu părul în inele. Cum văzu merele zemoase din pom încercă să înduplece fetele:
– Fetelor, frumoaselor, care din voi o să-mi dea un măr, pe aceea o iau de nevastă.
Toate cele trei surori se năpustiră, care mai de care, la copac.
Dar merele, ce până atunci atârnaseră jos de tot, de le puteai atinge cu mâna, se ridicară deodată sus-sus, deasupra capului.
Fetele să le scuture cu nuiaua au vrut — dar ochii de frunze li s-au umplut; când de pe crengi să le rupă doreau, cosiţa în ramuri uscate şi-o încurcau. Aşa că, oricât se luptară, oricât se zbuciumară, de cules mere — n-au cules, doar cu zgârieturi s-au ales.
Însă când Mica-Fărămica s-a apropiat, toate crengile s-au aplecat, merele-n palmă i s-au culcat. Ea îl ospătă cu mere pe voinicul acela iar el o luă de nevastă. Şi de atunci începu fata în belşug să trăiască, necazul să nu-l mai cunoască.

The post Mica – Fărămica first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Ivanuşka se apropie tiptil de cal şi dintr-o mişcare dibace îi aruncă funia pe după gât.
Se smuci calul din toate puterile, dar degeaba!
În vremea asta Ivanuşka i se săltă uşurel în spinare şi se prinse zdravăn de coamă.
Calul începu să alerge nebuneşte peste câmpuri. Alergă şi tot alergă dar nu izbuti să-l trântească pe călăreţ!
Atunci încercă să-l înduplece cu binişorul pe Ivanuşka:
– Dă-mi drumul, Ivanuşka, lasă-mă slobod! Că eu, drept răsplată, făgăduiesc să-ţi fac un mare bine.
– Fie, zise Ivanuşka, de dat, dau eu drumul, dar după aceea cum o să te mai găsesc?
– Păi, să ieşi în câmpia mare, liberă din zare-n zare, să fluieri de trei ori voiniceşte şi să strigi desluşit, vitejeşte: „Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!” şi eu voi fi acolo.
Ivanuşka îi dădu drumul calului, după ce, mai întâi, îl puse să făgăduiască cum că niciodată nu va mai mânca şi nici nu va mai călca în picioare grâul.
În zorii zilei veni şi Ivanuşka acasă.
– Ei, ce-ai văzut pe unde-ai fost? îl întrebară fraţii lui.
– Păi, am prins un cal, le răspunse Ivanuşka, părul calului — un fir de aur şi altul de-argint.
– Și unde-i calul acela?
– Păi, mi-a făgăduit că nu mai intră în grâu, şi-atunci i-am dat drumul.
Fraţii nu-i dădură crezare lui Ivanuşka şi râseră de el pe săturate. Numai că, chiar din noaptea aceea, nimeni nu se mai atinse de grâul lor…
Nu mult după întâmplarea aceasta, ţarul trimise soli în toate oraşele, în toate târgurile, în toate satele să facă ştiută tuturor această chemare:
– Să se-adune boierii şi curtenii, negustorii şi ţăranii de rând, ca să se înfăţişeze Preafrumoasei Elena, fiică a ţarului! Ţarevna Elena se va afla într-un turn înalt, în dreptul ferestruicii acestuia. Cel ce va izbuti să se salte călare, pe calul său, până la odrasla ţarului şi va lua inelul de aur din degetul acesteia, aceluia îi va fi soţie!
Şi iată că în ziua arătată încep şi fraţii mai mari să se pregătească de plecare la palatul ţarului — nu pentru a încerca să se salte pînă la fereastra turnului, ci doar să-i privească pe ceilalţi avântîndu-se. Iar Ivanuşka-prostănacul prinse să se roage de ei:
– Scumpii mei frătiori, rogu-vă, dați-mi şi mie un căluţ cât de mic, să merg şi eu s-o văd pe Preafrumoasa Ţarevnă.
– Cum să te duci tu, prostănacule? Vrei să aibă lumea de cine râde? Mai bine şezi colea pe vatră şi joacă-te în cenuşă!
Cei doi fraţi plecară, iar Ivanuşka le zise soţiilor acestora:
– Daţi-mi un paneraş, să fac şi eu măcar o treabă: să mă duc în pădure să culeg ciuperci!
Luă paneraşul şi se duse, chipurile, să culeagă ciuperci.
Ieşi Ivanuşka în câmpia mare, liberă din zare-n zare, şi aruncând paneraşul sub o tufă, fluieră de trei ori voiniceşte, şi strigă desluşit, vitejeşte:
– Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!
Calul alerga, pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări țâşnea.

Veni într-o goană şi rămase încremenit în faţa feciorului:
– Care ţi-e porunca, Ivanuşka?
– Vreau să merg s-o văd pe fiica ţarului, pe Preafrumoasa Elena! a răspuns Ivanuşka.
– Prea bine, strecoară-te în urechea mea dreaptă şi ieşi prin cea stângă!
S-a strecurat Ivanuşka în urechea dreaptă, a ieşit prin urechea stângă a calului şi s-a prefăcut într-un voinic falnic şi chipeş, cum n-ai putea nici cu gândul să gândeşti, nici în vis să-nchipuieşti, nici în poveşti să-l găseşti, nici cu pana să-l zugrăveşti!
A încălecat Calul-năzdrăvan şi a pornit la galop drept spre oraş.
​ Pe drum îşi ajunse din urmă fraţii, trecu în goană pe lângă ei şi le-o luă înainte, acoperindu-i cu nori de praf.
Ţinând-o tot într-un galop, Ivanuşka ajunse în piaţa oraşului, chiar lângă palatul ţarului. Şi ce să vadă — se adunase acolo lume, câtă frunză şi iarbă, iar în turnul cel înalt, la fereastră, şedea Ţarevna — Preafrumoasa Elena. Inelul din degetul ei strălucea de-ţi lua ochii — era nepreţuit. Iar Ţarevna — frumoasă ca o zână.
Cu toţii o priveau, dar să se salte până la ea nu se-ncumeta niciunul: n-aveau chef să-şi frângă gâtul!
Şi-atunci Ivanuşka îmboldi cu călcâieie Calul-năzdrăvan..,
Calul fornăi, necheză, se săltă — şi ajunse sus, doar trei bârne mai erau până la fereastra Ţarevnei.
Mare fu mirarea celor de faţă, dar Ivanuşka întoarse calul şi se făcu nevăzut.
Oamenii strigau într-un glas:
– Cine era? Cine era?
Însă pe Ivanuşka parcă-l highiţise pământul. Văzuseră cu toţii de unde venise, dar n-a văzut nimeni încotro plecase.
Acuma, după ce gonise din răsputeri, Ivanuşka ajunse în câmpia mare, coborî de pe cal, i se strecură în urechea stângă, ieşi prin urechea dreaptă şi se prefăcu din nou în Ivanuşka-prostănacul.
I-a dat drumul Calului-năzdrăvan, a cules din pădure un paneraş plin cu ciuperci otrăvitoare şi le-a dus acasă.
— Ia uitaţi-vă ce ciuperci bune am adus!
Soţiile fraţilor l-au luat la rost pe Ivan:
— Astea-s ciuperci bune, prostănacule? Să le mănânci tu singur!
Ivanuşka a zâmbit, s-a suit pe vatră şi s-a aşezat acolo.
Îndată ce s-au întors acasă, fraţii au pornit să le povestească soţiilor ce văzuseră în oraş:
– Dac-aţi fi fost acolo, dragele noastre să fi văzut ce mândreţe de voinic i s-a înfăţişat ţarului! De când suntem pe lume n-am auzit de unul ca el. Şi când s-a săltat odată cu calul, a ajuns sus, doar trei bârne mai erau până la fereastra Ţarevnei.
Ivanuşka, cum stătea culcat pe vatră şi zîmbea, zise:
– Scumpii mei frăţiori, oare nu eram eu voinicul acela?
– Cum era să fii tu, prostănacule! Şezi acolo, pe vatră şi prinde muşte!
A doua zi fraţii mai mari au plecat din nou la oraş, iar Ivanuşka a luat paneraşul şi s-a dus după ciuperci.
Ieşi în câmpia mare, liberă din zare-n zare, şi aruncând paneraşul, fluieră de trei ori voiniceşte şi strigă desluşit, vitejeşte:
– Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!
Calul alerga, pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări țâşnea.
Veni într-o goană şi rămase încremenit în faţa lui Ivanuşka.
Ivanuşka se strecură în urechea dreaptă, ieşi prin urechea stângă a Calului-năzdrăvan şi se prefăcu în Voinicul-voinicilor. Încălecă şi goni la palat.
În piaţă — ce să vadă? se adunase şi mai multă lume decât prima dată. Cu toţii se minunau şi se desfătau privind-o pe Tarevna, dar să se salte până la ea nu-i trecea nici unuia prin minte, că doar cine ar fi avut chef să-şi frângă gâtul?!
Şi-atunci Ivanuşka îşi îmboldi calul cu călcâiele. Calul-năzdrăvan necheză şi ajunse sus, doar două bârne mai erau până la fereastra Ţarevnei.
Ivanuşka îşi întoarse Calul-năzdrăvan şi pe dată dispăru. Văzuseră cu toţii de unde venise, dar n-a văzut nimeni încotro plecase. Iar Ivanuşka se şi afla în câmpia mare.
I-a dat drumul Calului-năzdrăvan, iar el s-a dus acasă. S-a suit pe vatră, s-a aşezat acolo şi a început să-şi aştepte fraţii.
Când s-au întors acasă fraţii au povestit:
– Dragele noastre, iar a venit mândreţea aceea de voinic! Doar două bârne mai avea până la fereastra Ţarevnei!
Iar Ivanuşka iar zice către ei:
– Scumpii mei frăţiori, oare nu eram eu voinicul acela?
– Stai cuminte, prostănacule, şi nu te băga în vorbă!
A treia zi fraţii se pregăteau să plece iar, când Ivanuşka le-a zis:
– Daţi-mi măcar un căluţ mai prost: să merg şi eu cu voi!
– Stai acasă, prostănacule! Numai tu lipseşti acolo!
Ziseră asta şi plecară.
Ivanuşka ieşi in câmpia mare, liberă din zare-n zare, fluieră de trei ori voiniceşte şi strigă desluşit, vitejeşte:
– Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!
Calul alerga, pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări ţâşnea. Veni într-o goană şi rămase încremenit în faţa lui Ivanuşka. Ivanuşka se strecură în urechea dreaptă şi ieşi prin urechea stângă a calului. Se prefăcu în Voinicul-voinicilor şi goni la palatul ţarului.
Se năpusti în galop până lângă turnul cel înalt, dădu bice calului… Calul-năzdrăvan necheză mai tare decât înainte, izbi pământul cu copitele, se săltă — şi ajunse la fereastră!
Ivanuşka sărută buzele roşii ca sângele ale Ţarevnei, îi scoase din deget inelul de preţ şi dispăru în goana mare.
Pe loc începură cu toţii să strige, să ţipe şi să dea din mâini:
– Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el!
Dar pe Ivanuşka parcă-l înghiţise pământul. Doar cât l-au zărit şi dus a fost!
Iar el i-a dat drumul calului şi a venit acasă. Avea o mână legată cu o cârpă.
– Dar ce-ai păţit, mă rog? l-au întrebat cumnatele lui.
– Păi, căutam ciuperci şi m-am înţepat într-un ciot.
Şi se urcă pe vatră.
Când s-au întors fraţii, au început să povestească ce şi cum a fost:
– Dragele noastre, de data asta voinicul acela, când s-a săltat odată, a ajuns până la Ţarevnă, a sărutat-o pe buze şi i-a scos inelul din deget!
Ivanuşka, ghemuit pe după horn cum era, o ţinea una şi bună:
— Scumpii mei frăţiori, oare nu eram eu voinicul acela?
— Stai cuminte, prostănacule, nu mai trăncăni degeaba!
Chiar atunci lui Ivanuşka îi trecu prin minte să se mai uite o dată la inelul cel scump al Ţarevnei.
Abia apucă să-şi scoată cârpa, că toată izba fu năpădită de lumină!
– Astâmpără-te, prostănacule, nu te mai juca cu focul! au strigat fraţii lui. Ce, vrei să dai foc izbei?! Cred că e timpul să te-alungăm de acasă!
Ivanuşka n-a zis nimic, doar şi-a înfăşurat mâna cu inelul din nou în cârpă.
Peste trei zile ţarul trimise o nouă chemare cum că trebuie să se adune, de la mic la mare, tot poporul împărăţiei la palat, la un ospăţ şi că nimeni să nu cuteze a rămâne acasă. Cine va nesocoti ospăţul ţarului — o să i se reteze capul! N-au mai avut încotro cei doi fraţi, au trebuit să-l ia la ospăţ şi pe Ivanuşka-prostănacul.
Veniră, se aşezară la mesele din lemn de stejar acoperite cu feţe înflorate, stătură să mănânce — să bea şi să vorbească de una, de alta.
Iar Ivanuşka s-a furişat pe cuptor şi stătea acolo într-un colţişor.
Preafrumoasa Elena trecea pe rând de la un musafir la altul şi-i îmbia pe toţi cu vin şi mied, iar în vremea asta îl cerceta cu privirea pe fiecare — nu cumva are pe deget inelul ei cel scump?
Numai că nu-şi văzu inelul la nimeni.
Tot trecând aşa de la unul la altul ajunse şi la ultimul oaspete — la Ivanuşka. El şedea ghemuit după sobă, avea pe el o hăinuţă ponosită şi nişte opinci găurite, iar o mână şi-o ţinea legată cu o cârpă.
Privindu-l, fraţii îşi ziceau: „Ia te uită, Ţarevna îl cinsteşte cu vin pe Ivaşka al nostru!”
Iar Ţarevna, după ce îi întinse lui Ivanuşka paharul, îl întrebă:
– Spune-mi, voinicule, de ce ţi-e mâna legată?
– Am fost la pădure să culeg ciuperci şi m-am înţepat într-un ciot.
– Ia desfă legătura, să văd şi eu, ce ai?
Ivanuşka îşi scoase cârpa şi pe degetul lui începu să strălucească şi să scânteieze inelul Ţarevnei! Ţarevna se bucură nespus, îl luă de mână pe Ivanuşka, îl duse în faţa tatălui său şi zise:
– Uite, tată, mi-am găsit mirele!
L-au îmbăiat, l-au pieptănat, l-au îmbrăcat pe Ivanuşka, care de-acum înainte nu mai era Ivanuşka-prostănacul ci Voinicul-voinicilor, aşa că nici nu-l mai puteai recunoaşte!
Dar cine mai stătea să le lămurească, să le tălmăcească pe toate? Un lucru e ştiut însă, că odată cu ospăţul plin de veselie, porniră să sărbătorească şi nunta!
La ospăţul acela şi eu am petrecut, vin şi mied am tot băut, pe mustăţi mi se prelingea, dar în gură nu-mi nimerea.

The post Calul năzdrăvan first appeared on Povesti pe Scriem.ro.