Într-un sat trăia un boier, care se lăfăia în aur și plăceri, în vreme ce țăranii se zbăteau într-o sărăcie lucie, scăldându-și ochii în lacrimile durerii.
Se întâmplă ca un țăran să găsească în drum o sămânță pe care o ridică și o duse acasă. Făcu o groapă și o sădi. În scurtă vreme, din sămânță se ivi un gaolean1 înalt, care purta alte multe boabe. Țăranul se bucură mult pentru că gaoleanul împrăștia un miros îmbătător în fața casei lui. Dar, la scurt timp, o pasăre de pradă se repezi spre gaolean, îl smulse cu clonțul ei și dispăru în zare. Țăranul, uimit de o întâmplare așa de nemaivăzută, plecă îndată în căutarea gaoleanului, luându-și în traistă puține merinde.

După drumuri nesfârșite prin câmpii, peste dealuri și munți, drumețul fu dezamăgit; nu putu să dea de urma minunatului gaolean. Ajunse la un timp într-o pădure. Era tare flămând și nici merinde nu mai avea. Liniștea pădurii îl îmbia să se odihnească sub un palmier străvechi. Deodată însă auzi în jurul său niște urlete și zgomote înfricoșătoare. Când se uită mai cu atenție, văzu un cârd de animale sălbatice de care te apucă frica: tigri, lei, pantere, lupi, maimuțe, șerpi. Ba se rătăcise în acest cârd și o gingașă căprioară. Animalele se adunară într-o poiană, în timp ce drumețul de-abia nimeri să se suie într-un arbore înalt și stufos, ca să nu fie văzut și mâncat. Atunci un tigru luă din tulpina unui copac bătrân, din scorbura lui, o lădiță pe care o ținu între labele sale. Un altul veni și bătu de trei ori în acea lădiță. Imediat se iviră în poiană tot felul de mâncăruri gustoase, care îi dădeau drumețului o stare ciudată, mai ales că el era tare flămând. Îi lăsa gura apă. După ce se săturară, animalele începură să dănțuie în pădure, să joace, să sară, să se alunge vesele unele pe altele, ca la o petrecere. Bietul om sta pitulat în copac și se gândea cu teamă că, dacă animalele nu vor pleca, el va fi nevoit să doarmă acolo, sau cine știe câte alte zile va trebui să rămână chinuit în ramurile copacului. Însă, după o vreme, tigrul puse lădița la loc și plecară care-ncotro.

Când se depărtară, țăranul coborî din arbore și se duse la scorbura bătrână. Luă lădița cu pricina și se tot gândea la mâncărurile pe care le văzuse în poiană. Dar ele nu se arătau. Atunci își aduse aminte că trebuie să bată de trei ori în cutie. Zis și făcut. Imediat se iviră fel de fel de mâncăruri minunate. După ce mâncă bine, ca după o foame lungă, se odihni puțin. Se gândea atunci ce bine ar fi dacă ar avea un cal înaripat, cu care să zboare spre casă. Și stând pe iarbă bătu la întâmplare din nou în lădiță: după a treia lovitură, din senin se ivi în fața sa un cal voinic cu patru aripi. Țăranul, luând cu sine lădița, se întoarse repede acasă, pasămite uitase că pornise în căutarea gaoleanului. Îi povesti maică-si cele întâmplate.

Cum erau săraci, se gândeau că au nevoie de bani, ca să trăiască bine. De aceea, bătând iar în cutie de trei ori, casa lor săracă se umplu de bani. Pentru că erau prea mulți, mama și băiatul îi împărțiră celor săraci ca și ei. Astfel că viața lor începu să se schimbe, oamenii să fie mulțumiți.

Aflând boierul cel rău că țăranii lui au bani datorită unei lădițe năzdrăvane, se hotărî s-o fure. Trimise câțiva ticăloși acasă la țăran, care-i luară lădița. Boierul știa că dacă bate de trei ori în ea o să aibă sub ochi lucrul la care se gândește. Și el se gândi mai întâi la aur, apoi bătu de trei ori în lădiță. Dar în loc de aur… se arătă o maimuță păroasă, urâtă foc, care nu-l întrebă nimic pe boier, ci se prinse imediat de nasul lui și trase, și trase de nasul boierului, și-l lungi, și-l lungi până ce nasul atinse pământul. Apoi îi dete drumul, luă lădița năzdrăvană și se făcu nevăzută. Dar nasul boierului nu se mai făcu mic ca înainte, ci rămase așa lung și caraghios, de râdeau toți de el, și așa a rămas pentru toată viața.

*gaolean – plantă furajeră din familia gramineelor, asemănătoare cu porumbul, cu semințe bogate în proteine și grăsimi (n. red.).

The post Boierul cu nasul lung first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Nu e hop să nu îl treacă…
Era un împărat priceput la minte, care știa să născocească fel și fel de întrebări pe care să le pună celor din jurul său. Îi făcea mare plăcere când oamenii nu știau să-i răspundă, când se încurcau în întrebările lui, ca firele în războiul de țesut. Într-o zi, de asemenea bucurie, împăratul chemă la palat nu mai puțin de douăsprezece mii cititori în stele și cunoscători într-ale pământului, cei mai cu scaun la cap oameni, pe care îi întrebă unde se află centrul pământului. Să-i spună învățații întocmai unde este mijlocul pământului. După ce puse întrebarea, care îi lovise pe cărturari cu măciuca în moalele capului, împăratul începu să se prăpădească de râs. Și, pentru a arăta cât este el de priceput, adăugă: dacă nu se vor găsi inși care să-i spună cu precizie ceea ce a cerut, unde le stau picioarele acolo le va sta și capul; dimpotrivă, aceia care vor da răspunsul bun se vor pricopsi cu aur și cu aur. Auzind cuvintele stăpânului lor, învățații se făcură vineți la față și frica le cutreieră corpul, pentru că nici unul nu putea ști unde se află mijlocul pământului. Ei începură să clatine din cap a mare deznădejde și a frică.
Vestea se duse și dincolo de zidurile împărăției și o prinse în ureche și Avandi, drumețul cunoscut prin istețimile lui, călătorul cu măgarul, când ținându-l de frâu, când pe spinarea lui. Avandi se gândi la bieții cărturari amenințați cu pieirea, și se repezi cu măgarul la curtea împăratului. Acesta, când îl văzu, îl și luă în zeflemea:
— Măi, tu, Avandi, socotești că ai minte mai multă decât a învățaților acestora? Vrei să spui că știi tu unde este centrul pământului?
— Da, vreau să spun că știu… răspunse înțepat Avandi. Centrul se află chiar pe bucățica de pământ pe care o calcă acum piciorul stâng al măgarului meu…
— Ascultă, Avandi, se rățoi împăratul, vrei să-ți bați joc de mine? Crezi că mă înțepi cu flecărelile?
— Cu flecărelile ai zis, cinstite împărat? Când eu am vorbit serios? Rogu-vă pe luminăția voastră să măsurați pământul și să vedeți că jumătatea lui va fi chiar aici, unde am zis, sub copita stângă a măgarului meu. De nu va fi astfel, sunt în mâna măriei tale.
„Cu unul ca ăsta mi-am găsit nașul, mormăi ca pentru sine în barbă împăratul. Asta-i bună, auzi la el, să măsor eu pământul. De unde să încep și cât timp să-mi ia treaba asta costisitoare? Nu, o fi el isteț, dar nici eu nu mă las mai prejos”, zise în sine împăratul.
— Da… da… în sfârșit… cu asta vom vedea… Te rog însă să-mi răspunzi, Avandi: câte stele sunt pe cer?
— Câte stele? se miră Avandi ca de un lucru prea ușor de știut. Nimic mai simplu, luminate împărate: nici prea multe, nici prea puține. Fiindcă domnia-voastră doriți, am să vă spun: atâtea stele sunt pe cer câte fire de păr în barba pe care o purtați…
— Cum? Ce? Ce-ai spus? Iar flecărești, Avandi?
— Nu mă credeți? Ce vă rămâne de făcut ca să vedeți că așa e? Tot eu vă spun: suiți-vă pe cer și numărați stelele. Dacă s-o dovedi că nu am spus adevărul, pedeapsa cea mai mare să mi-o dați…
Din nou, împăratul era la mare încurcătură: cum să se suie în cer? Cu ce și în cât timp? Și acolo ce va fi? Cum să stea agățat și să numere puzderia de stele? Hotărât lucru că Avandi acesta picase la palat ca musca în lapte. Va trebui să-l înfunde cu ceva; altfel, ce vor spune învățații, ce se va întâmpla cu priceperea lui? Continuă, deci:
— Uite ce este, Avandi, dacă ai pomenit de barba mea, fie… Spune-mi însă: câte fire are în ea? Repede, repede…
— Câte fire? Priviți…
Și Avandi ridică cu o mână coada măgarului său, iar cu cealaltă arătă spre barba împăratului, zicând iarăși:
— În barba domniei voastre sunt tot atâtea fire câte în coada acestui măgar.
Împăratul bătu cu pumnii în masă și țipă:
— Batjocura a întrecut marginile; nu-ți îngădui să mai spui prostii pe seama mea. Gogomănii și minciuni…
Calm și liniștit, cu glasul sigur, Avandi începu:
— Preacinstite împărate, eu nu spun minciuni. Ce este mai simplu decât să vă apucați să numărați firele, unul câte unul, până la ultimul, și să vă convingeți că vorbele mele nu sunt gogomănii… Dacă am greșit, să mă condamnați, dacă am ghicit, să mă pricopsiți cu aur, după cum ați spus înainte…
Siguranța cu care vorbise Avandi, și mai ales istețimea cu care îi răspunsese la toate întrebările, îl făcu pe împărat să creadă că drumețul cu măgarul îl biruise, căci nu avea de gând să se ducă la coada măgarului și să-i numere firele, unul câte unul. Înghiți în sec și fu nevoit să-i dea lui Avandi aur și aur. Și, pe lângă Avandi, scăpară și învățații…

The post Avandi istețul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.