Fram, ursul polar reprezintă atracția principală a circului Struțki,a cărui reprezentație are loc pentru ultima oară în oraș. Miss Ellian, îmblânzitoarea de tigri se prezintă în arena circului, cu cei 12 tigri de Bengal și Fram urma să intre în scenă dar se pare că în această seară întârzie să apară. Fram, Ursul Polar intra fără îmblânzitor și își făcea numerele fără ghidare. Cu toate acestea, tocmai în seara de adio, Fram nu mai apărea. Spectatorii sunt foarte nemulțumiți. Într-un târziu, Fram vine pe scenă, dar fără să mai execute nimic. După un timp în patru labe, ca un animal oarecare, pleacă spre cușca sa.

Doi copii vizitează menajeria circului Struțki. Fram stă nemișcat în cămară, închis cu zăvorul, deși nu este agresiv. Acesta visează la zilele copilăriei lui de mult apuse, înainte de a fi luat de eschimoși și vândut pentru circ. Își amintește de peștera unde s-a născut și de ursoaică, mama lui, cu care călătorise pe un sloi de gheață. Pe o insulă, ursoaica simte un miros străin, de om și de câine, înainte de a fi împușcată. De acolo, Fram se trezește pe o corabie, unde marinarul Lars îl botează, după numele corabiei renumite cu care Lars străbătuse ținuturile polare (în limba norvegiană înseamnă „înainte”). Fram este vândut pentru zece sticle de rom și, curând, ajunge la circul Struțki. Vreme de șapte ani este fala circului. Acum, acesta tânjește după ghețurile polare.

Un fost vânător, pasionat de studierea urșilor, îl convinge pe directorul circului să-l trimită înapoi pe Fram, la pol. Acesta nu ar fi vrut, ca să nu piardă bani, dar ulterior realizează că poate câștiga din reprezentații în folosul lui Fram.

Ajuns la pol, Fram, nerăbdător dispare rapid între ghețuri. Curând cunoaște viscolul, și, neadaptat, Fram se „încălzește” făcând acrobații și giumbușlucuri. Viața la pol era un pic mai grea decât și-ar fi imaginat. Fără nimeni care să-i poarte de grijă, acesta trebuie să se descurce singur.

Instinctiv, se îndreaptă spre țărm. Văzu câteva foci, dar, amintindu-și de trupa de foci de la circul Struțki, nu le putu ataca. Ajuns pe o altă insulă, o găsi plină de urme de animale. Se luă după urmele de urs polar. Ursul străin sări la bătaie, dar Fram se folosi de mișcările învățate la circ, ca să-l învingă și-l sperie. Trist, Fram realizează că și alte vietăți fugeau de el, considerându-l dușman. Cu toate astea, Fram ajunge să profite de morsele ursului străin, deși acesta, Fram îl poreclise „Căpățânosul”, s-a săturat să vâneze pentru altul și a plecat de pe insulă, pe un sloi plutitor. Treptat, Fram învață să-și facă adăpost de viscol.

Fram întâlnește o ursoaică și doi pui și încearcă să fie prietenos, în stilul lui de circar, fără succes. Întâlnește și alți urși, care se speriau să vadă unul de-al lor cum face salturi mortale, pași de vals, echilibru în cap și mers în labele dinainte. Îndată, cei întâlniți își abandonează hrana și fug. „Ceva tainic și rău, neînțeles, îl despărțea de urșii sălbatici ai polului.” Așa, Fram tot călătorește pe sloiuri întâlnind dușmănie și frică din partea urșilor albi.

Așa cum înainte tânjea după întoarcerea la pol, acum Fram se chinuiește cu gândul la oameni. Disperat de viscol și singurătate, el merge în neștire pe banchize. Ceilalți urși par să fi dispărut. Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în lupta cu un alt urs polar, iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs îl duce pe Fram la locul cu pricina și acesta o ia pe urmele ursului ucigaș. Îl găsește ușor și-l izbește cu dinții de gheață.

Puiul de urs primește și un nume: Zgăibărici. Cu mirosul mai bun decât al lui Fram, acesta găsește „depozitul” ursului bătut: două morse înghețate. Acolo poposesc cei doi, în adăpost, până ce trece noaptea polară. Se mai întâlnesc cu ursul ucigaș al ursoaicei, care slăbise pentru că Fram îi fărâmase câțiva dinți și el nu mai era la fel de puternic ca înainte. Fram îi redă adăpostul și hrana, apoi pleacă mai departe, cu puiul de urs. La puțin timp, puiul o zbughește îndărăt și îl mușcă pe urs de gât ca să-și răzbune mama.

Fram își reia obiceiul de a goni urșii albi cu giumbușlucuri, servindu-se din vânatul lor. Într-o zi, Fram își găsește micul protejat exersând giumbușlucurile sale. Fram îl scutură bine și se hotărăște să-l părăsească, ca Zgăibărici să ajungă un urs normal.

Iarăși, Fram plutește fără țintă, neașteptând nimic bun. Sloiul lui se oprește într-un loc unde pescuia un copil de eschimos. Fram se străduie să-l atragă cu tot ce știa de la circ, dar copilul era îngrozit. Eschimosul îl crede un urs vrăjit și-i arată jucăriile lui, cerându-i să le transforme în arme adevărate. Dezamăgit de neputința lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l săgeteze, dar Fram prinde săgețile din zbor și-i rupe armele, după care îl părăsește. Nimeni dintre eschimoși nu a crezut vreodată povestea lui Nanuc despre ursul vrăjit.

Otto și Egon, doi oameni de pe vaporul care-l adusese pe Fram, își pierd câinii și săniile când o banchiză de gheață se despică. Rămași în viață, cei doi n-au provizii, arme și sunt la o distanță de 48 ore de coliba lor. Sunt prinși într-o furtună de gheață și îngheață când îi găsește Fram. Recunoscându-i după miros, acesta îi încălzește cu blana lui după care îi conduce la adăpostul lui, unde avea carne de focă. Vânătorii s-au întors, cu Fram, la coliba lor. La venirea corabiei, Fram se suie singur în barcă, dorind să fie luat și el.

The post Fram, ursul polar first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Nici n-a apucat vânătorul cel ghinionist să termine de rostit vorbele acestea, că în poienită a apărut ca din pământ o masă mare pe care au poposit, venind parcă din iarbă, nenumărate farfurii, pline ochi cu tot felul de bucate, cum numai la un ospăt împărătesc se mai putea vedea. Vânătorul s-a grăbit să se aşeze la masă, şi-a potolit foamea, s-a ridicat, s-a închinat la cele patru zări, a făcut o plecăciune şi a zis:
— Multumesc!
Masa, cu tot ce rămăsese pe ea, a dispărut ca prin farmec, iar el a pornit-o la drum. După o bucată de vreme, a simțit că îl dor picioarele. Tocmai atunci trecea pe acolo un țian care avea un cal de vânzare.
— Dacă aş fi avut bani, îşi zise vănătorul cel ghinionist, mi-aş fi cumpărat calul acesta, că nu mai pot de picioare! Dar aşa, când îmi suflă vântul prin buzunare?… Ce-ar fi să-i spun prietenului Murza?
— Ce porunceşti? s-a auzit glasul acestuia.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
N-a trecut un minut şi vânătorul a auzit zornăit de bani în tolba sa. Curgea aurul în ea, iar el nu vedea de unde.
— Îți mulțumesc din suflet că îţi respecţi cuvântul dat! a spus vânătorul şi a început să se târguiască pentru cal.
După ce a incheiat târgul, vânătorul a început să numere banii, iar ţiganul a rămas cu gura căscată, minunându-se cât aur putea avea cumpărătorul în tolbă.
Despărțindu-se de vânătorul cel ghinionist, țiganul s-a afundat în pădure şi a tras un fluierat zdravăn. La fluierul lui însă n-a venit niciun răspuns, afară doar de ecou.
„Se vede treaba că dorm încă!”, şi-a spus el şi a intrat în peştera în care se odihneau tâlharii, tolăniţi pe nişte blănuri uriaşe, întinse pe jos.
— Ce faceți, fraților? Dormiți? Îa mişcaţi-vă! strigă țianul. Dacă nu vă grăbiți, îl scăpați pe şoim! Umblă de unul singur prin pădure, iar tolba îi e doldora de aur. Sculați-vă mai repede!
Tâlharii au sărit ca arşi, s-au aruncat pe cai şi s-au năpustit după vânătorul cel ghinionist Acesta a auzit tropot de copite şi a văzut că din toate părţile se reped asupra lui
— Murza! a strigat el.
— Aici sunt! s-a auzit glasul cunoscut.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Pădurea s-a umplut de larmă şi de undeva, de după copaci, s-au repezit asupra tâlharilor forţe nevăzute care i-au doborât de pe cai, i-au culcat la pământ şi i-au ciomăgit zdravăn. Dar cine erau cei care-i dovediseră pe tâlhari, că nu se vedea nimeni?! Tâlharii zăceau lați la pământ, iar vânătorul cel ghinionist şi-a văzut de drumul său. Cântând şi fluierând, a ieşit din pădure şi s-a apropiat de oraşul de scaun. Sub zidurile lui era întinsă o tabără de corturi, care adăpostea o mulțime de luptători. Curios, vânătorul a întrebat ce se întâmplă. I s-a răspuns că spre oraş vine o hoardă mare a hanului tătarilor. Nu cu mult timp în urmă, hanul o ceruse de soţie pe țarevna Milovzora cea Preafrumoasă şi, pentru că a fost refuzat, a hotărât să calce țara pentru a o învăta minte.
​ S-a întâmplat ca vânătorul cel ghinionist s-o vadă de câteva ori la vânătoare pe Milovzora. Țarevna călărea un falnic armăsar, ținând sulita de aur în mână, iar tolba cu săgeţi strălucitoare în spate. Când îşi descoperea faţa, aceasta radia precum soarele de primăvară. Ţi-era drag s-o priveşti, iar sufletul ți se încălzea.
Auzind vestea năvălirii tătarilor, vânătorul a căzut pe gânduri, apoi a strigat:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Şi pe dată s-a trezit îmbrăcat în straie scumpe: postavul era prefăcut în catifea, caftanul îi era tivit cu aur, de pe umeri îi cădea o pelerină bogată, iar pe cap purta un coif împodobit cu pene de struț, încheiat cu pietre scumpe, în care erau prinse perle.
Astfel îmbrăcat, vânătorul cel ghinionist s-a dus la palat şi i-a spus țarului că a venit să zdrobească armata duşmană dacă se învoieşte s-o mărite pe ţarevna Milovzora cea Preafrumoasă cu el.
Ţarul s-a mirat, dar nu s-a grăbit să-l refuze. L-a întrebat pe nou-venit care-i sunt numele, rangul şi averea.
— Eu sunt vânătorul cel ghinionist, stăpânul lui Murza Nevăzutul, a răspuns el.
„N-o fi luat-o razna?”, se gândi țarul. „Cu toate că, după înfățişare, nu aduce cu unul plecat cu sorcova!”
Curtenii l-au văzut pe necunoscut şi i-au spus țarului că parcă ar aduce la chip cu vânătorul cel ghinionist, însă nu puteau spune cum de s-a înbogățit aşa de repede.
Ţarul i-a zis vânătorului:
— Ai auzit ce-au spus curtenii mei? Bagă de seamă! Dacă mă minți, să-ți iei adio de la viaţă, fiindcă unde-ți stau picioarele o să-ţi stea şi capul! Să văd cum o să luptaţi tu şi Murza al tău cel Nevăzut cu năvălitorul duşman!
— Măria Ta, unica mea nădejde! i-a răspuns vânătorul. Doar o vorbă trebuie să rostesc şi treaba va fi ca şi făcută!
— O să vedem! zise ţarul. Dacă spui adevărul, o să-ţi dau fata de nevastă, altminteri am să poruncesc să ți se reteze ţeasta!
Vânătorul şi-a zis în gând: „Fie ce-o fi! Ori la bal, ori la spital!” şi a şoptit:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Au trecut câteva minute bune, dar nu s-a auzit nimic şi nu s-a văzut nimic. Vânătorul s-a făcut alb ca varul. Furios, ţarul a poruncit să fie ferecat în lanţuri.
Deodată însă au răsunat împuşcături şi bubuituri de tun în faţa palatului. Țarul şi curtenii săi au dat fuga în pridvor şi nu mică le-a fost uimirea când au văzut că din dreapta şi din stânga curgeau spre palat, ca nişte puhoaie, şiruri nesfârşite de oşteni cu arme şi flamuri. O asemenea oştire nu avea nici măcar ţarul. Nu le venea să-şi creadă ochilor.
— Nu, nu te înşeli, Măria Ta! zise Vânătorul cel ghinionist. Este oastea Nevăzutului de care îți spuneam.
— Să-i alunge pe duşmani, să nu mai rămănă pe-aici picior de cotropitor!
Vânătorul le-a făcut oştenilor un semn cu batista, iar aceştia au făcut stânga-împrejur, îndreptându-se spre duşman, în sunetele marşului de război. S-a lăsat o ceaţă deasă şi regimentele s-au avântat în luptă. Când pâcla s-a risipit, nu s-a mai văzut nici urlă de oşteni.
Vânătorul a fost poftit la masă în iatacul ţarului, care a început să-l iscodească despre Murza Nevăzutul. Nici n-au început bine masa, că a și sosit de pe câmpul de luptă vestea că dușmanul a fost nimicit, iar cei rămași în viașă au luat-o la goană. Tătarii s-au risipit ca potârnichile, lăsându-și corturile pustii. Țarul i-a mulțumit vânătorului pentru isprava sa, iar țarevnei sale i-a spus că i-a găsit un mire destoinic.
Auzind aceste vorbe, Milovzora s-a fâstâcit, a roșit și din ochi i-au izvorât lacrimi care cădeau pe podea și se prefăceau în perle și diamante. Nici vânătorul nu era tocmai în apele lui: se pierduse cu totul și bolborosea ceva în șoaptă, ca pentru sine.
Curtenii s-au repezit să adune de pe jos lacrimile țarevnei prefăcute în pietre scumpe.
După scurt timp, Milovzora și-a venit în fire, a început să râdă vesel și i-a dat mâna vânătorului. Toată era o bucutie, iar în ochi i se citea iubirea. Aici a început nunta și s-a terminat povestea.

The post Vânătorul cel lipsit de noroc first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post Vasilisa Vasilievna first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

„Ah, ce-aş mai mânca acum!”, se gândi fata. Nici n-a isprăvit să-şi ducă gândul până la capăt, că dinaintea ei s-a întins o masă cu tot felul de bunătăți pe ea; doar lapte de pasăre mai lipsea. S-a aşezat la masă, a mâncat şi a băut pe săturate, iar când s-a ridicat, totul a dispărut la fel de repede cum apăruse.
Soarele a apus şi a început să se întunece. Fata negustorului a intrat în dormitor şi a început să se pregătească de culcare. Deodată s-a pornit un vânt putemic şi s-a ivit dinaintea ei zmeul cu trei capete.
— Bună seara, frumoasă fecioarăl zise el. Te rog să-mi aşterni să dorm aici, lângă uşă!
Fata i-a aştemut acolo unde iî ceruse zmeul şi s-a culcat în pat.
Dimineata, cănd s-a trezit, a văzut că în tot palatul nu era, iarăşi, nici țipenie. În schimb, orice dorintă şi-ar fi pus i se împlinea pe dată.
​ Seara s-a întors zmeul şi i-a poruncit:
— Acum, frumoasă fecioară, pregăteşte-mi culcuşul alături de patul tău!
Fata i-a aştemut alături de patul ei. S-a culcat, iar dimineata, când s-a trezit, a băgat de seamă că în palat nu era nimeni.
Seara, cănd a sosit zmeul pentru a treia oară, i-a spus:
— Ei, frumoasă fată, acum am să mă culc în pat, lăngă tine!
Fetei i s-a făcut frică să se culce lângă un asemenea monstru hidos, dar nu avea de ales: şi-a înfrânat teama şi s-a culcat lângă el.
Dimineata, zmeul îi spuse:
— Dacă tânjeşti, frumoasă fată, du-te la tatăl şi la surorile tale pentru o zi, iar seara întoarce-te la mine! Numai bagă de seamă: dacă ai să întârzii fie şi o singură clipă, am să mor de necaz.
— Nu, nu voi întârzia! i-a răspuns fata de negustor.
A ieşit în pridvor şi a văzut că trăsura o şi aştepta la intrare. S-a urcat şi, în aceeaşi clipă, a şi ajuns la casa părintească. Când a văzut-o, negustorul a îmbrătişat-o cu mare bucurie.
— Cum o duci, fata mea iubită? Îţi este bine?
— Bine, tătucă! i-a răspuns fata şi a început să-i povestească ce bogătie era în palatul zmeului şi cum i se îndeplinea orice dorință.
Surorile ei o ascultau şi mureau de ciudă. Ziua a trecut repede şi frumoasa fata a început să se gătească de întoarcere şi să-şi ia rămas-bun de la tată şi de la surori.
— E timpul să mă întorc. Mi s-a poruncit să nu întărzii.
Surorile pizmaşe şi-au frecat ochii cu ceapă şi s-au prefăcut că plâng:
— Nu pleca, surioară! Mai rămăi, măcar până mâine dimineață!
Fetei i s-a făcut milă de surori şi a rămas până a doua zi. Dimineață şi-a luat rămas-bun şi s-a întors la palat. Acolo totul era pustiu, ca de obicei. A ieşit în grădină şi a văzut că zmeul zăcea mort în iaz: de necaz, se aruncase în apă.
— Doamne, ce-am putut să fac! a strigat frumoasa fată şi a izbucnit in lacrimi.
S-a apropiat într-un suflet de iaz, l-a scos pe zmeu pe mal, i-a îmbrătişat unul din capete şi l-a sărutat apăsat. Zmeul s-a scuturat şi pe dată s-a prefăcut într-un tânăr viteaz.
— Îți mulțumesc, frumoasă fecioară! îi spuse viteazul. M-ai scăpat de o mare nenorocire. Nu sunt zmeu, ci fiu de țar. Am fost prefăcut în zmeu de o vrăjitoare, iar tu, prin sărutul tău, ai destrămat blestemul.
S-au luat de mână, au plecat la casa negustorului, s-au cununat şi-au început să trăiască şi avutul să şi-l sporească.

The post Țareviciul vrăjit first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Şi-i dădu patruzeci de marmote negre, aur pentru nasturi şi mătase pentru căptuşeală.
— Ţine, frăţioare, darul meu! Fă-ți din el un caftan pentru slujba de înviere, dar să ai grijă ca în fiecare nasture să fie o pasăre a paradisului şi câte un motan de peste mări.
Vasili Ţarevici i-a multumit fratelui său şi a plecat, vărsând lacrimi amare. Nu se putea bucura de darul primit. Cum mergea el pe uliță, iarăşi i-a ieşit în cale baba cu tichie albastră şi l-a întrebat:
— Ce ți-a dăruit fratele tău?
— Ei, bunicuță cu tichie albastră! Mi-a dăruit patruzeci de marmote negre, aur curat pentru nasturi, mătase verde pentru căptuşeală şi mi-a poruncit să-mi fac o şubă pentru slujba de înviere, dar în fiecare nasture să cânte păsările-paradisului şi să miaune motani de peste mări.
— Nu-ţi face inimă rea, Vasili Țarevici! Vino după mine!
Au mers ei cât au mers, până cănd au ajuns la palatul Preafrumoasei Elena. Baba îi spuse lui Vasili Ţarevici:
— Tu rămâi în spatele porții, iar eu mă duc la Preafrumoasa Elena s-o pețesc pentru tine.
Bătrâna a intrat în palat şi i-a spus Preafrumoasei Elena:
— Am venit să te peţesc pentru Vasili Ţarevici!
Elena o întrebă:
— Dar unde-i Vasili Ţarevici?
— A rămas în spatele porții. Nu se încumetă să intre dacă nu-l pofteşti.
Preafrumoasa Elena a poruncit să intre Vasili Ţarevici numaidecât. S-a uitat la el şi l-a îndrăgit pe dată.
Elena i-a dat două slugi, l-a trimis într-o altă încăpere şi a inceput să-l socotească logodnicul el. Baba cu tichie albastră spuse:
— Dacă ai şti, Preafrumoasă Elena! I-a dăruit fratele lui patruzeci de marmote pentru caftan, aur curat pentru nasturi, mătase verde pentru căptuşeală şi i-a poruncit ca, până la slujba de Paşte, haina să fie gata, iar în fiecare nasture să cânte păsări ale paradisului şi să miaune motani de peste mări.
După ce a ascultat-o, Elena i-a răspuns bătrânei că totul va fi întocmai cum doreşte ţareviclul. Bătrâna cu tichie albastră şi-a luat rămas-bun de la Preafrumoasa Elena şi a plecat. Către seară, Preafrumoasa Elena a ieşit în pridvor şi a strigat:

— Ei, tu, frăţiorul meu, şoimule luminos! Vino iute la mine fără să mai zăboveşti!
Nici n-a terminat ea bine, că şoimul luminos s-a şi ivit. S-a lovit de pridvor şi s-a prefăcut într-o mândreţe de viteaz.
— Bună vreme, surioară!
— Bună să-ti fie inima, frătioare!
După ce au vorbit ei de una, de alta, Preafrumoasa Elena i-a spus fratelui său:
— Mi-am ales logodnicul, pe Vasili Țarevici. Fă-i tu un caftan pentru slujba de înviere!
I-a dat cele patruzeci de marmote, aurul curat pentru nasturi, mătasea verde pentru căptuşeală şi i-a poruncit ca în fiecare nasture să cânte păsări ale paradisului şi să miaune motani de peste mări. I-a mai spus că haina e musai să fie gata la timp.
— Stai liniştită, surioară! Totul va fi precum ai zis!
Vasili Țarevici habar n-avea că a doua zi urma să se înnoiască.
Nici nu s-a stins dangătul clopotelor care vesteau slujba, că a şi venit şoimul luminos, s-a lovit de pridvor şi s-a prefăcut într-un tânăr mândru. Sora a tieşit să-şi întâmpine fratele, iar el i-a dat caftanul gata făcut. Preafrumoasa Elena i-a mulţumit fratelui pentru ajutorul pe care i-l dăduse şi i-a trimis haina lui Vasili Ţarevici ca s-o îmbrace.
Bucuros, țareviciul s-a gătit şi a venit în odaia Preafrumoasei Elena. Aceasta a poruncit să fie înhămaţi caii la trăsură pentru a-l aduce pe logodnicul ei la biserică. La plecare i-a dat trei ouă:
— Primul ou să-l ciocneşti cu protopopul, pe cel de-al doilea să-l dai fratelui tău, ţarul Ivan, iar pe cel de-al treilea celui care îți e cel mai drag. Când ai să intri în biserică, să stai înaintea fratelui tău.
A ajuns Vasili Ţarevici la slujbă şi s-a aşezat dinaintea fratelui său, aşa cum i se poruncise. Ţarul nu l-a recunoscut şi a început să-şi frământe mintea: „Oare cine ar putea fi omul acesta?”. I-a cerut unuia din generali să se apropie de el şi să-l iscodească pentru a afla cine e. Generalul s-a apropiat de Vasili Ţarevici şi i-a spus:
— Ţarul mi-a poruncit să aflu dacă sunteti țar ori ţarevici, rege, prinţ ori un viteaz puternic şi neînfricat.
— Sunt din partea locului, fu răspunsul lui.
La încheierea slujbei, Vasili Ţarevici s-a apropiat de protopop, a ciocnit oul cu el şi i l-a dat. S-a apropiat apoi de fratele său, țarul, şi i-a spus:
— Hristos a înviat, frate!
Acesta i-a răspuns:
— Adevărat a înviat!
Şi Vasili Ţarevici i-a dat cel de-al doilea ou. Îi mai rămăsese doar unul. Când a ieşit din biserică, s-a apropiat de el Alioşa Popovici:
— Hristos a înviat, Vasili Ţarevici!
— Adevărat a înviat!
— Dar oul? stărui Alioşa Popovici. Dă-mi un ou!
— Nu mai am! îi răspunse Vasili Ţarevici şi plecă acasă.
La întâmpinat Preafrumoasa Elena, iar el i-a dat cel de-al treilea ou roşu.
— Nici nu m-am gândit, Vasili Țarevici, îi spuse ea, că ai să-l păstrezi pentru mine! Înseamnă că îți sunt dragă şi, pentru asta, am să mă mărit cu tine! Du-te şi pofteşte-l pe fratele tău la noi la nuntă!
Vasili Ţarevici a făcut întocmai cum i se poruncise. L-a poftit pe țar la nuntă.
— De unde îți alegi mireasa? îl întrebă fratele.
— Mă însor cu Preafrumoasa Elena!
Au jucat ei la nuntă şi, după ceva vreme, a dat Ivan Ţarevici un mare ospăț şi l-a poftit şi pe Vasili Ţarevici dimpreună cu soața acestuia, Preafrumoasa Elena.
Când a venit timpul să plece la ospăţ Preafrumoasa Elena îi spuse soțului ei:
— Vasili Ţarevici, mă tem să nu mă sluțească vreunul. Du-te mai bine singur!
A venit Vasili Ţarevici la fratele său, iar acesta îl întrebă:
— De ce n-ai venit şi cu soția ta?
— Nu se simte prea bine, frăţioare!
După ce au chefuit bine, oaspeţii au început să se laude fiecare cu ale lui.
— Tu, frătioare, nu te lauzi cu nimic?
— Cu ce să mă laud?
— Măcar cu frumusețea soției tale!
— Aici, frate, dau dreptate: soața mea e cu adevărat frumoasă!
— E frumoasă! îi zise Alioşa Popovici. În lipsa ta, mi-am petrecut întreaga noapte cu ea.
— Dacă zici că ţi-ai petrecut noaptea cu Elena, du-te cu ea la baie şi adu-ne verigheta ei, ca să te credem. Iar dacă nu ne-o aduci, te trimitem la spânzurătoare.
Alioşa Popovici nu avu încotro: s-a ridicat şi a plecat, cuprins de mâhnire. Pe drum s-a întâlnit cu baba cu tichie albastră.
— De ce eşti aşa de cătrănit, Alioşa Popovici? îl întrebă ea.
— Cum să nu fiu? M-am lăudat că mi-am petrecut noaptea cu Preafrumoasa Elena şi toţi oaspeţii țarului mi-au spus să le aduc, drept dovadă, verigheta ei. De nu, mă vor trimite la spânzurătoare!
— Nu te necăji! îi spuse baba. Hai cu mine!
Au venit acasă la Preafrumoasa Elena. Baba cu tichie albastră l-a lăsat pe Alioşa Popovici îndărătul porţii, iar ea s-a strecurat pe dedesubt, a intrat în tindă şi a dat cu ochii de verigheta pe care Elena o uitase pe laiţă când se spălase dimineaţa. Baba a înşfăcat verigheta, i-a dus-o lui Alioşa Popovici şi i-a spus să intre în râu să-şi ude capul, ca şi cum ar fi ieşit din baie. El a făcut întocmai cum îl povăţuise baba cu tichie albastră, s-a întors 1a palatul ţarului şi le-a arătat tuturor verigheta Preafrumoasei Elena.
Vasili Tarevici s-a întristat, a plecat acasă fără să mai zăbovească şi a vândut-o pe Elena unor negustori pentru o sută de ruble.
În oraşul unde a fost dusă Preafrumoasa Elena tocmai murise țarul şi trebuia ales un altul. Acolo, țarul se alegea astfel: cine intra în biserică ţinând o lumânare şi aceasta se aprindea de la sine, acela era țar. Niciunuia din cei care intraseră în biserică nu i se aprinsese lumânarea de la sine. Elena a auzit despre asta şi s-a gândit: „Ce-ar fi să-mi încerc şi eu norocul?”. S-a îmbrăcat în straie bărbăteşti, a luat în mână o lumânare şi s-a dus la biserică. Cum a intrat în biserică, lumânarea i s-a aprins de la sine. Toată lumea s-a bucurat şi Elena s-a urcat pe tron. A început să domnească, dar n-a uitat de soțul ei, Vasili Ţarevici. A aflat că el tânjea dureros după ea şi a trimis soli care să i-l aducă. Când a venit şi i-a povestit cum se întâmplase totul, Preafrumoasa Elena şi-a închipuit cine se făcea vinovat de nenorocirea lor şi s-a împăcat cu soțul.
Au poruncit să fie adus Alioşa Popovici şi el a recunoscut totul: cum i-a dat baba cu tichie albastră verigheta şi cum s-a lăudat la țar că şi-a petrecut noaptea cu Elena numai ca să se răzbune pe Vasili Ţarevici, care nu-i dăduse oul roşu la înviere.
Au adus-o la ei pe baba cu tichie albastră şi au îmtrebat-o de ce a furat verigheta Elenei.
— Pentru că tu, Preafrumoasă Elena, mi-ai făgăduit să mă ții pe mâncare şi pe băutură trei ani încheiaţi şi nu te-ai ţinut de cuvânt.
Elena a dat poruncă să fie împuşcaţi Alioşa Popovici şi baba cu tichie albastră, iar tronul i l-a încredintat lui Vasili Ţarevici; şi au început să trăiască şi avuţia să şi-o sporească.

The post Ţareviciul Vasile şi Preafrumoasa Elena first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Au mâncat ei bine-bine de tot şi fata a adus o cupă de jumătate de vadră de vin şi a pus-o în fata lui. Ivan Ţarevici s-a împotrivit:
— N-am să dovedesc s-o beau!
Bătrânul a stăruit s-o bea. Ivan a luat-o şi a sorbit-o dintr-o suflare, apoi au ieşit să se plimbe. Au ajuns în dreptul unui bolovan uriaş, de vreo cinci sute de puduri.
Bătrânul îi zise:
— Ivan Ţarevici, ia saltă bolovanul ăsta!
„Cum să-l salt?”, se întrebă Ivan. „De unde atâta putere? Dar hai să încerc totuşi!” S-a aplecat şi l-a săltat ca pe un fulg şi după aceea s-a mirat şi el: „Dar chiar, de unde atâta putere?! Se vede treaba că din vinul bătrânului”.
S-au plimbat cât s-au plimbat şi s-au întors acasă la moşneag. Bătrânul i-a poruncit fiicei sale mijlocii să-i aducă lui Ivan Ţarevici o cupă de o vadră cu vin. Ivan a luat cupa fără să cârtească şi a dat vinul pe gât dintr-o singură suflare.
Au ieşit din nou la plimbare şi au ajuns în dreptul unui bolovan de o mie de puduri.
Bătrânul îi zise lui Ivan:
— Ia mută din loc bolovanul!
Ivan l-a apucat pe dată, l-a ridicat şi s-a mirat în gând: „Câtă putere pot să am!”.
S-au întors acasă la bătrân şi acesta i-a poruncit fiicei sale celei mai mari să-i aducă lui Ivan Ţarevici o cupă de o vadră şi jumătate plină cu vin alb. Ivan Ţarevici a băut-o şi pe aceasta dintr-o singură sorbire.
Au ieşit iarăşi la plimbare. Ivan Ţarevici a ridicat cu uşurinţă un bolovan greu de o mie de puduri şi jumătate. Atunci bătrânul i-a dat faţa de masă fermecată şi i-a spus:
— Acum, Ivan Ţarevici, ai în tine multă putere. Un cal abia dacă te poate ține în spinare. Să porunceşti să li se facă un pridvor nou, pentru că acela de până acum e prea şubred pentru tine! Scaunele să ţi le schimbi cu unele mai zdravene, care să te poată ține, iar sub podele să pui mai multe bârne, ca să poți păşi fără teamă! Şi acum, mergi cu Dumnezeu!
Toţi oamenii au izbucnit în hohote de râs când au văzut că guvernatorul vine de la vânătoare pe jos, iar calul îl duce de căpăstru. A ajuns acasă, a poruncit să se pună multe bârne sub podele, scaunele i-au fost schimbate, a dat afară bucătăresele şi cameristele și a început să trăiască singur, ca un pustnic. Toţi au început să se mire: „Cum poate trăi aşa, fără să mănânce? Că de gătit, nu are cine să-i gătească!”. Nimeni însă nu avea habar de fața de masă fermecată care îl hrănea cu îndestulare.
Nu mergea la nimeni în ospeţie pentru că nimic nu-l ademenea.
Între timp s-a întors ţarul de la război şi a aflat că Ivan a fost pus guvernator. A poruncit să fie schimbat şi trimis din nou la grajd. Ce era să facă? A redevenit grăjdar! Într-o zi, starostele grăjdarilor a dat să-l trimită undeva şi i-a ars una după ceafă. Ivan Ţarevici n-a mai răbdat, i-a dat şi el una după ceafă şi i-a zburat capul. Vestea a ajuns la urechile ţarului, iar acesta a poruncit să fie adus tânărul grăjdar.
— De ce l-ai omorât pe staroste? a întrebat ţarul.
— El m-a lovit mai întâi şi n-am vrut să-i rămăn dator: i-am dat şi eu una după ceafă. Abia l-am atins şi i-a zburat capul.
Spusele lui Ivan Ţarevici au fost întărite de ceilalli grăjdari. Ei l-au încredinţat pe țar că Ivan abia l-a atins. Ivan n-a păţit nimic, doar că l-au făcut din grăjdar soldat. El s-a obişnuit să trăiască şi între soldaţi.
Nu peste mult timp, a venit la țar Statu-Palmă-Barbă-Cot şi i-a dat o scrisoare pecetluită cu trei peceţi negre de la Regele Apelor. Acolo era scris că dacă ţarul nu o va aduce pe fiica sa, prințesa Marfa, în cutare zi, pe cutare ostrov, ca s-o mărite cu zmeul cel cu trei capete, fiul Regelui Apelor, atunci îi va omorî toţi oamenii şi-i va pârjoli țara.
Țarul a citit scrisoarea şi i-a răspuns Regelui Apelor că se învoieşte să o dea pe prinţesa Marfa fiului acestuia. După plecarea lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, țarul şi-a adunat miniştrii, boierii Sfatului şi dascălii şi le-a poruncit să chibzuiască în ce fel s-o apere pe prințesă ca să nu ajungă în brațele zmeului. Dacă n-o ducea pe ostrovul de care îi spusese Regele Apelor, atunci toată țara avea să piară de mâna acestuia. Au dat sfoară în țară de nu se găseşte un viteaz în stare s-o scape pe prinţesa Marfa de ghearele zmeului. Dacă se va găsi vreunul, aceluia i-o va da ţarul de soție.

S-a găsit un boier tânăr care s-a lăudat că o va scăpa de zmeu pe prinţesa Marfa. A luat cu sine o companie de soldaţi şi a dus-o pe prințesă la locul cu pricina, a lăsat-o într-o casă, iar el a stat afară să-l aştepte pe zmeu.
Între timp, Ivan Ţarevici a aflat că pe Marfa au dus-o la Regele Apelor, s-a pregătit de drum şi a plecat şi el pe acel ostrov. A intrat în casa unde era prințesa şi a văzut-o plângând.
— Nu plânge, prinţesă! îi zise el. Dumnezeu e mare!
S-a întins pe laviță, şi-a pus capul în poalele prințesei şi a adormit.
Deodată a început să iasă zmeul din mare. Apa a crescut de trei arşini în urma lui, iar boierul cel lăudăros s-a înspăimântat şi a rupt-o la goană spre pădure, cu soldati cu tot.

Zmeul s-a îndreptat spre casa în care aştepta Marfa. Văzăndu-l, prințesa l-a trezit pe Ivan Tarevici. Acesta a sărit în picioare şi, dintr-o singură lovitură, i-a retezat zmeului toate cele trei capete. Boierul a dus-o pe Marfa înapoi la țar.
N-a trecut multă vreme, că Statu-Palmă-Barbă-Cot a ieşit iarăşi din mare şi i-a adus o altă scrisoare, pecetluită cu şase peceti negre, în care i se cerea țarului să-şi dea fata după zmeul cu şase capete, fiul mijlociu al Regelui Apelor, că de nu, țara îi va fi potopită. Țarul îi dădu răspuns că se învoieşte, dar de îndată ce a plecat Statu-Palmă-Barbă-Cot, a dat sfoară în țară dacă nu se găseşte cineva care s-o scape pe prințesă din ghearele zmeului.
A venit acelaşi boier lăudăros şi i-a spus țarului:
— Eu o voi scăpa de zmeu pe fata Măriei Tale. Numai să-mi dai o companie de soldați să mă ajute.
— Nu-i cam putin o companie? întrebă țarul. Acum zmeul cel cu şase capete e cel care o cere pe Marfa.
— Şi-o singură companie mi-e prea de-ajuns, răspunse lăudărosul şi o duse pe Marfa pe ostrovul Regelui Apelor.
Ivan Țarevici, de cum a aflat că prințesa este din nou în primejdie de a fi măritată cu zmeul, a alergat întins într-acolo, ca s-o răsplătească pentru binele pe care i-l făcuse punându-l guvernator. A găsit-o pe printesă aşteptăndu-l în casă. Când l-a văzut ea că vine, s-a bucurat nespus. Ivan Țarevici s-a întins pe laviță, cu capul în poalele Marfei, şi a adormit. Deodată a început să iasă din mare zmeul cu şase capete. Apa s-a înăltat cu şase arşini. Boierul lăudăros se ascunsese deja în pădure, cu soldati cu tot. Zmeul a intrat în casă. Prințesa Marfa l-a trezit pe Ivan Ţarevici, care a sărit ca ars şi a început să se lupte cu zmeul. În luptă, Ivan Tarevici i-a retezat zmeului, pe rând, toate cele şase capete, le-a aruncat în apă şi a plecat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Boierul cel lăudăros a ieşit cu soldaţii din pădure, a luat-o pe prinţesă, a dus-o la palat şi i-a spus țarului că l-a ajutat Dumnezeu s-o scape şi de astă dată, iar Marfa, speriată zdravăn de boier, nici n-a mai îndrăznit să spună adevărul.
Boierul a început să stărule pe lângă ţar să se facă nunta. Prinţesa Marfa s-a rugat de tatăl ei să-i mai lase un mic răgaz, să-şi vină în fire după sperietură.
Statu-Palmă-Barbă-Cot a ieşit din nou din mare şi a adus o scrisoare, cu nouă peceţi negre, în care i se cerea ţarului s-o trimită imediat în cutare zi, pe cutare ostrov, pe prinţesa Marfa pentru a-i fi soţie zmeului cu nouă capete, fiul Regelui Apelor. Alminteri toată împărăţia avea să fie acoperită de apă. Ţarul a răspuns iarăşi că se învoieşte, dar a început să caute omul potrivit care s-o scape pe prinţesă de zmeu.
S-a ivit din nou acelaşi curtean lăudăros şi a plecat cu o companie de soldaţi şi cu prinţesa Marfa la locul pe care Regele Apelor î-l pomenise țarului în scrisoarea cu nouă peceţi.
Ivan Ţarevici a auzit de acest necaz, s-a gătit de drum şi a plecat şi el într-acolo. Prinţesa Marfa îl aştepta cu sufletul la gură. Când l-a văzut prinţesa, a fost nespus de bucuroasă şi a început să-l descoasă: cine e, din ce neam se trage, cum îl cheamă…
El nu i-a spus nimic. S-a culcat şi a adormit. A început să se ivească din mare zmeul cel cu nouă capete. Apa s-a ridicat cu nouă arşini. Curteanul cel lăudăros s-a ascuns iarăşi în pădure cu toți soldații.
Prinţesa Marfa a început să tragă de Ivan Ţarevici, să-l trezească, dar fără izbândă. Zmeul ajunsese deja până în prag, iar Ivan Ţarevici tot nu se trezea. Prințesa Marfa avea la ea un briceag pentru ascuţit pene. L-a scos şi i-a crestat obrazul. Ivan Ţarevici s-a trezit şi s-a încăierat cu zmeul. Acesta era gata să-l răpună pe viteaz. Dar, deodată, a apărut ca din pământ bătrânul de aramă cu mâini de fier şi capul de tuci. L-a prins pe zmeu şi, din două lovituri, i-a retezat toate capetele, le-a aruncat în mare şi a plecat. Odată cu el a plecat şi Ivan Ţarevici. Curteanul lăudăros, când a văzut că zmeul a fost răpus, a ieşit cu soldații din pădure, a dus-o pe prinţesa Marfa în ţara sa şi i-a cerut țarului să se ţină de cuvânt în privința nunții. Prințesa însă nu voia cu niciun chip. A început să se roage de tatăl ei s-o mai păsuiască pănă îşi vine în fire din spaima pe care o trăsese cu zmeul şi până când se mai odihneşte şi-i mai trece osteneala drumului.
Statu-Palmă-Barbă-Cot apăru iarăşi cu o scrisoare pentru ţar, în care Regele Apelor îi cerea să i-l dea pe cel vinovat de moartea celor trei fii ai săi.
Curteanului nu prea îi dădea inima ghes să se ducă la Regele Apelor, dar nu avu încotro. I s-a pregătit o corabie şi a plecat, iar Ivan Ţarevici, care făcea armata la Marină, a fost trimis şi el cu aceeaşi corabie.
Cum pluteau ei aşa, deodată le-a ieşit în cale o corabie care mergea iute ca o pasăre, iar de pe ea răzbăteau glasuri furioase.
— Îl vrem pe vinovat! Îl vrem pe vinovat!
Şi-a trecut în grabă pe lângă ei.
Nu după mult timp, s-au întâlnit cu o altă corabie, de pe care se auzea:
— Îl vrem pe vinovat! Îl vrem pe vinovat!
Ivan l-a arătat pe curtean. Toți matrozii de pe acea corabie s-au repezit la boierul cel mincinos, pe care l-au bătut până l-au lăsat fară suflare, apoi au plecat mai departe.
În cele din urmă au ajuns la Regele Apelor. Acesta a dat poruncă să fie încălzită până la roşu baia de fier ca să-l bage acolo pe vinovat. Curteanul s-a speriat şi inima i s-a făcut cât un purice. I se apropia sfârşitul.
De pe corabia cealaltă a rămas cu Ivan Țarevici un om care, văzând că acesta e de neam mare, s-a rugat de el să-l ia slugă. Când baia a fost încinsă, Ivan Ţarevici şi-a chemat sluga şi i-a zis:
— Intră în baie şi stai acolo un timp.
Sluga i-a ascultat porunca, a intrat în baia încinsă până la roşu, a stat acolo, dar n-a pățit nimic. Pesemne că era chiar diavolul. A ieşit din baie viu şi nevătămat.
Vinovatului i s-a poruncit să se înfătişeze chiar înaintea Regelui Apelor. Regele l-a certat şi l-a bătut bine-bine, dar, în cele din urmă, i-a dat drumul să plece de unde venise.
Curteanul, când s-a întors la palat, a început să se încăpătâneze şi mai mult ca înainte şi a stăruit pe lângă țar să facă nunta cu prințesa. Țarul n-a avut încotro, s-a învoit şi a hotărât ziua când să se facă nunta.
Curteanul cel mincinos se umfla în pene că nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de el.
Prințesa îi zise țarului:
— Tătucă, porunceşte să fie adunați toti soldații! Vreau să-mi arunc o privire asupra lor!
Soldații au fost adunați pe dată. Prințesa Marfa trecu pe lângă ei până când ajunse în dreptul lui Ivan Ţarevici. S-a uitat la el şi a văzut semnul de pe obraz pe care i-l făcuse cu briceagul, încercând să-l trezească. L-a luat de mână şi l-a dus la tatăl ei:
— Iată-l, tătucă, pe cel care m-a scăpat de zmeu. N-am ştiut nimic despre el, dar acum l-am recunoscut după semnul pe care i l-am făcut pe obraz. Când el se lupta cu zmeul, curteanul tău stătea ascuns în pădure cu toti soldații.
Au fost întrebați soldații dacă este adevărat ce a spus printesa.
Ei au răspuns:
— E adevărat, Măria Ta! Boierul era mort de frică şi nu a mişcat un deget.
Regele a dat poruncă să fie trimis în surghiun acel curtean netrebnic. Ivan Țarevici s-a cununat cu prințesa Marfa şi-au început să trăiască bine şi să mănânce pâine.

The post Ţareviciul Ivan şi prinţesa Marfa first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

The post Sila Ţarevici şi Ivan Cămaşă Albă first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

– Îngăduie, mărite împărat şi părinte, să-mi arăt meşteşugul: să cânt, să joc, din fluier să-i zic cu foc.
– Bine, fie, zise împăratul, cântă-ne ceva, înainte de-a pleca, şi-apoi, şterge-o din împărătia mea.
Şi, pe dată, cel mai mic dintre Simeoni luă un fluier din coajă de mesteacăn şi începu să-i zică un cântec rusesc, un cântec de joc. Şi toată mulţimea să joace porni, sprintene picioare în horă îşi roti! Juca şi împăratul, jucau şi boierii, jucau şi străjile. Până şi caii se-avântară la joc. În grajduri, vacile băteau tactul pe loc. Cocoşii, găinile jucau laolaltă, cu foc.
Dar cel mai tare şi mai tare dintre toţi juca sfetnicul împărătesc. Curgea sudoarea de pe el şiroaie şi barba i se-nvolbura şi lacrimi faţa că-i uda.
Şi-atunci împăratul se răsti:
– Isprăveşte cu cântatul! Nu mai pot să joc, n-am putere deloc.
Iar cel mai mic dintre Simeoni zise:
– Odihniti-vă, oameni buni, numai tu, sfetnicule, pentru limba-ți ascuțită şi privirea-ți otrăvită, stai şi mai joacă oleacă.
Şi aşa, toti ceilalti se liniştiră — doar sfetnicul cu pricina juca mai departe. Şi atât a tot jucat, până când jos a picat. Stătea pe pământ culcat, ca peştele pe uscat. Abia atunci cel mai mic dintre Simeoni îşi puse fluierul deoparte.
– Ăsta, zise el, îmi e meşteşugul.
Împăratul râse, însă sfetnicul cel rău jură să se răzbune. Dar împăratul porunci pe loc:
– Ei, cel mai mare dintre Simeoni, arată-ti şi tu meşteşugul.
Cel mai mare dintre Simeoni luă un ciocan de cinsprezece puduri şi-ndată făuri din fier un stâlp înalt până la cer.
Cel de-al doilea Simeon în vârful stâlpului se sui şi prinse în jur a privi.
Împăratul îi strigă de jos:
– Haide, spune, ce vezi?
Iar al doilea Simeon răspunse:
– Văd pe mare corăbii plutind, văd pe ogoare grâul unduind.
– Şi mai ce?
– Văd, pe Marea-Okean, pe insula Buian, într-un palat de aur, pe Preafrumoasa Elena — la fereastră şezând, covor de mătasă ţesând.
– Şi cum ti se pare? mai întrebă împăratul.
– E-atât de frumoasă, cum n-ai putea nici în poveste să povesteşti şi nici cu pana să zugrăveşti. În cosita ei străluce luna, iar fiecare fir de păr-e-mpodobit cu un mărgăritar.
Și-atunci împăratul hotărî s-o ia de sotie pe Preafrumoasa Elena. Şi începu să-şi pregătească pețitorii să meargă la ea. Dar sfetnicul cel rău îl tot sfătuia:
– Mărite împărat şi părinte, trimite-i după Preafrumoasa Elena pe cei şapte Simeoni, de vreme ce sunt meşteri atât de iscusiți. Iar de n-or aduce-o pe preafrumoasa Ţarevnă, porunceşte, măria ta, pe toti să-i tortureze capetele să le reteze.
– Bine, fie, o să-i trimit! zise împăratul.
Şi le porunci celor şapte Simeoni să i-o aducă pe Preafrumoasa Elena.
– Că de nu, capul voi reteza, chiar cu mâna mea! le mai spuse el.
Şi ce erau să facă? Simeon-corăbierul luă un topor ascutit şi cioc-poc! meşteri o corabie, cu cele de trebuintă o înzestră, scripeți, funii şi pânze îi atârnă, şi-apoi să plutească pe apă o lăsă. Fură încărcate pe corabie bunuri, mărfuri fel de fel, însă şi daruri de mare preţ. Împăratul îi porunci sfetnicului celui rău pe fraţi să-i însoțească şi pas cu pas să-i urmărească. Sfetnicul se făcu alb ca varul la obraz, dar n-avu încotro. Când sapi groapa altuia te trezeşti singur în ea.
Şi iată-i urcaţi pe corabie — pânzele se umflară, valurile se-nvolburară — şi vasul porni spre Marea-Okean, spre insula Buian.
Dacă au mers mult, ori puţin, cine mai ştie? Ştim doar că au ajuns în împărăţia străină pe care o căutau.
Veniră la Preafrumoasa Elena, îi aduseră darurile de mare preţ şi începură s-o peţească pentru împărat.

Preafrumoasa Elena darurile le luă şi-ndelung le cercetă. Iar sfetnicul cel rău îi tot şoptea la ureche:
– Nu te duce, Preafrumoasă Elena: împăratul e bătrân şi urât! În împărăţia lui urlă lupii şi, la tot pasul, te-ntâlneşti cu urşii.
Preafrumoasa Elena s-a mâniat — pe peţitori i-a alungat.
– Şi-acum, frăţiorilor, zise cel mai mic dintre Simeoni, voi pe corabie urcaţi, pânzele le ridicaţi, de drum lung vă pregătiţi şi de pâine vă-ngrijiţi, că eu trebuie să fac ce-oi face şi s-o aduc pe Ţarevnă.
Pe dată, Simeon-plugarul, într-un singur ceas nisipul de pe ţărm îl ară, secară semănă, recolta o adună şi coapse pâine să le ajungă pentru tot drumul. Când corabia era gata de plecare începură să-l aştepte pe cel mai mic dintre Simeoni.
În vremea asta, cel mai mic dintre Simeoni se duse la palat. Acolo, Preafrumoasa Elena la fereastră şedea, covor de mătasă ţesea. Cel mai mic dintre Simeoni se aşeză pe o bancă, chiar sub fereastră şi-ncepu astfel să vorbeasa:
– E frumos aici la voi, pe Marea-Okean, pe insula Buian, dar în Rusia-mumă e de o sută de ori mai bine! Acolo verzi sunt pajiştile, ablastre-râurile. La noi câmpiile-s nesfârşite, în zăvoaie — mesteceni albesc, iar în lunci flori albastre-nfloresc. La noi zori cu zori se-ntâlnesc, iar luna din cer — stelele priveghează. La noi roua e dulce ca mierea, parfumată, iar râurile ca argintul lucesc. Când dimineaţa iese-n lunca verde vreun păstor şi când din fluier prinde a cânta cu dor, chiar de nu vrei să-l însoţeşti — în urma lui porneşti…
Şi, tot atunci, cel mai mic dintre Simeoni prinse şi el să cânte din fluierul său. Preafrumoasa Elena iese pe pragul de aur. Simeon cântă înainte, merge prin grădină şi Preafrumoasa Elena după el se ţine. Simeon din grădină iese — şi ea din grădină iese. Simeon o ia prin luncă — o ia şi dânsa prin luncă. Simeon pe ţărm cu nisip ajunge — şi ea pe ţărm cu nisip ajunge. Simeon pe corabie s-a suit — şi ea pe corabie a venit.
Fraţii la repezeală podeţul l-au ridicat, corabia-au înturnat şi pe marea albastră au plecat.
Simeon încetă să mai cânte din fluier. Şi-abia atunci Preafrumoasa Elena se dezmetici şi în jur privi: cât vedea cu ochii — doar Marea-Okean şi foarte departe — insula Buian. Preafrumoasa Elena se prăbuşi pe podeaua de pin, sui în ceruri — steluţă albastră — şi-ntre multe alte stele, se pierdu. Dar Simeon-astrologul, în goana mare alergă, stelele de pe boltă le numără şi… găsi steaua cea nouă. Îndată, veni alergând Simeon-arcaşul, el steaua ţinti, săgeată de aur slobozi. Şi steaua se rostogoli, pe podeaua de pin căzu şi în Preafrumoasa Elena se prefăcu.
Iar cel mai mic dintre Simeoni i-a spus:
– Să nu fugi de noi, Țarevnă., că oriunde te-ai ascunde noi te vom afla. Dar dacă ţi-e tare greu să vii cu noi, o să te ducem înapoi, n-o să ne pese că împăratul capetele are să ne reteze.
Preafrumoasei Elena i se făcu milă de cel mai mic dintre Simeoni:
– N-am să îngădui, Simeon-cântăreţule, să se reteze capul din pricina mea. Mai bine mă duc la bătrânul împărat.
Şi iată că au plutit o zi, şi-au mai plutit încă o zi. Cel mai mic dintre Simeoni — un pas nu se depărta de ea, iar Preafrumoasa Elena ochii de la el nu-şi putea lua.
Iar sfetnicul cel rău pândeşte şi-o faptă cumplită ticluieşte.
Şi iată-i, sunt aproape de casă, se şi vede ţărmul. Sfetnicul cel rău îi chemă pe punte pe toţi fraţii şi le dădu o oală cu vin dulce:
– Să bem, fraţilor, pentru meleagurile noastre dragi!
Fraţii, îndată ce băură vinul cel dulce, se culcară pe punte, care pe unde apucă şi se cufundară într-un somn adânc, foarte adânc. Acum nu-i mai putea trezi nici tunet, nici furtună, nici lacrimă de mumă. Vinul acela fusese amestecat cu ierburi adormitoare.
Numai Preafrumoasa Elena şi cel mai mic dintre Simeoni nu gustaseră din vin.
Şi iată-i ajunşi pe meleagurile de baştină. Fraţii mai mari dormeau somn adânc şi-ndelungat. Cel mai mic dintre Simeoni o gătea şi o pregătea pe Preafrumoasa Elena, să meargă la împărat. Plâng amîndoi, în hohote jelesc, să se despartă — nu doresc. Dar n-au încotro! Cuvântul nedat e bun de-mbărbătat, dar cuvântul dat — trebuie respectat.
În vremea asta sfetnicul cel rău dădu fuga la împărat şi-i căzu la picioare:
– Mărite împărat şi părinte, cel mai mic dintre Simeoni ţi-a pus gând rău, vrea să te omoare, s-o ia el pe Țarevnă. Porunceşte să fie pus la cazne.
De cum s-au înfăţişat împăratului, acesta a primit-o cu toate onorurile pe Ţarevnă şi a condus-o în palat, iar pe Simeon — poruncă să-l bage la temniţă a dat.
Cel mai mic dintre Simeoni striga cât îl ţinea gura:
– Frăţiorii mei, frăţiorilor, hei, cei şase Simeoni, ajutaţi-l pe cel mai mic dintre ei!
Dar fraţii dormeau somn adânc, foarte adânc.
Cel mai mic dintre Simeoni în temniţă fu aruncat, cu lanţuri grele de fier legat.
Dis-de-dimineaţă, în zorii zilei, pe cei mai mic dintre Simeoni îl duseră la cumplitele cazne. Ţarevna plângea, lacrimi cât mărgăritarul vărsa. Sfetnicul cel rău surâdea.
Cel mai mic dintre Simeoni zise:
– Împărate nemilostiv, îndeplineşte-mi, după cum e datina cea veche, ultima dorinţă dinaintea îngăduie-mi să mai cânt pentru ultima oară din fluier.
Sfetnicul cel rău o ţinea tot într-un strigăt:
– Nu-l lăsa, mărite împărat şi părinte, nu-l lăsa!
Dar împăratul zise:
– Nu pot nesocoti datina strămoşească. Haide, cântă, Simeoane, dar mai repejor, că, de când aşteaptă călăii or fi ostenit, paloşele ascuţite li s-or fi tocit.
Şi unde a început să cânte din fluierul său cel mai mic dintre Simeoni! Peste munţi şi vâlcele fluieru-i se-auzea.
Şi fraţil cei mari l-au auzit, din somn s-au trezit, s-au dezmeticit, şi-au zis:
– Se vede că cel mai mic dintre noi a dat de belea!
Şi au venit tot într-o fugă cu toţii, la palatul împărătesc. De-abia puseră mâna călăii pe paloşele lor ascuţite, vrând să-i reteze capul lui Simeon, că, pe neaşteptate veniră fraţii lui cei mai mari.
Ei, pe bătrânul împărat, cu puterea lor cumplită l-au împresurat:
– Eliberează-l de îndată pe mezinul nostru şi dă-i-o şi pe Preafrumoasa Elena!
Împăratul s-a speriat şi a zis:
– Luaţi-vă, frăţiorilor, mezinul şi, drept adaos, luaţi-o şi pe Ţarevnă că, oricum, mie nu-mi este pe plac. Luaţi-o de-aici cât mai degrabă.
Ehei, şi s-a făcut un ospăţ de pomină. De băut — s-a băut, de mâncat — s-a mâncat, dar şi de cântat — s-a cântat.
Într-un târziu, cel mai mic dintre Simeoni şi-a luat fluierul şi i-a zis una de joc.
Juca şi împăratul, juca şi Ţarevna, jucau şi boierii, jucau şi jupâniţele.
Până şi caii se-avântară la joc. În grajduri, vacile băteau tactul pe loc. Cocoşii, găinile jucau laolaltă, cu foc.
Dar cel mai tare şi mai tare dintre toţi juca sfetnicul împărătesc. Şi-atât de mult a tot jucat, că a căzut şi duhul şi-a dat.
După ce-au jucat la nuntă, fiecare din ei s-a apucat de lucru: Simeon-plugarul, grâul semăna; Simeon-corăbierul, pe mare plutea; Simeon-astrologul, stelele număra; Simeon-arcaşul, Rusia o apăra… Că în Rusia, este destul de lucru pentru toţi.
Iar cel mai mic dintre Simeoni, cântece cânta, din fluier zicea, inimile-nveselea, pe toţi să lucreze îi ajuta.

* Cvas – băutură răcoritoare cu gust acrişor, preparată prin fermentare din fructe, pîine şi malţ (n. t.).

The post Șapte Simeoni-Frățiori, șapte muncitori first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Bătrânul n-a rezistat ispitei şi i-a destăinuit care sunt acele locuri. Regele a poruncit să fie prins Leşcii şi să fie ferecat într-un turn de fier din grădina palatului, iar în pădurile acestuia şi-a pus propriile capcane.
Leşcii stătea ferecat în turn şi privea pe un gemuleţ. Fiul regelui a ieşit cu dădacele să se plimbe prin grădină. S-a apropiat de turnul de fier, iar Leşcii i-a strigat dinăuntru:
— Fiule de rege! Dă-mi drumul de aici, că am să-ți fiu şi eu de folos cândva!
— Cum să-ți dau drumul, dacă eşti încuiat?
— Du-te la mama ta şi spune-i să te caute în cap, că ai un păduche. Îți pui capul la ea în poală şi, când o să înceapă să te caute de păduchi, pândeşte o clipă de nebăgare de seamă din partea ei, șterpeleşte-i cheia din buzunar şi vino să mă descui!
Prințul a făcut întocmai: a şterpelit cheia din buzunarul mamei sale, a ieşit în grădină, şi-a încordat arcul, a slobozit o săgeată departe-departe şi le-a poruncit dădacelor s-o caute şi să i-o aducă. Dădacele au luat-o la goană după săgeată, iar prințul a descuiat turnul de fier şi l-a slobozit pe Leşcii.
Duhul pădurilor a plecat să strice capcanele regelui. Văzând regele că nu se mai prind animalele, s-a supărat pe regină şi a început să strige:
— De ce ai dat cheia de la lacătul din turn ca să fie eliberat Leşcii?
Regele şi-a chemat curtenii, generalii şi senatorii şi le-a cerut s-o condamne pe regină la moarte sau la exil.
Nu i-a căzut bine prințului că mama sa a fost învinuită din cauza lui. S-a dus la rege şi i-a mărturisit totul, aşa cum se întâmplase. S-a mâhnit regele. Ce era de făcut? Să-l condamne la moarte nu se cădea: era doar fiul lui. Curtenii, generalii şi senatorii au hotărât să fie lăsat să plece unde o vedea cu ochii. I-au dat o traistă şi o slugă şi l-au izgonit de la palat.
A ieşit prințul împreună cu sluga sa în câmp deschis. Au mers ei cale lungă, până au dat de o fîntînă. Prințul îi spuse slugii:
— Du-te după apă!
— Nu mă duc! i-a răspuns sluga.
Au plecat mai departe. Au mers căt au mers şi au ajuns la o altă fântână.
— Du-te şi adu apă! îi porunci prințul slugii sale. Mi-e sete!
— Nu mă duc! i-a răspuns sluga.
Au pomit iarăşi la drum şi au dat de a treia fântână. Sluga n-a vrut nici de această dată să-i aducă apă prințului. Atunci s-a dus el singur. A coborât în fântână, iar sluga a trântit capacul peste el şi i-a spus:
— Nu te las să ieşi de acolo decât dacă ai să recunoşti că primul sunt eu, iar tu sluga mea!
Prințul n-a avut încotro, s-a învoit şi i-a dat în scris cu propriul sânge că aşa va face. Apoi şi-au schimbat straiele şi au pornit mai departe.
Au ajuns într-o altă împărăție şi s-au dus la palat, la țar: sluga înainte, iar prințul după el. Țarul l-a primit pe cel dintâi ca pe un oaspete de vază, l-a aşezat cu el la masă, şi a început sluga să huzurească fără nicio grijă în palat. Îi spuse sluga țarului:
— Înălţimea Ta, dă-i ceva de lucru şi slugii mele! Trimite-l măcar la bucătărie.
Zis şi făcut! Prințul a fost dus la bucătărie şi pus să care lemne şi să frece oalele. N-a trecut multă vreme şi prințul a învătat să gătească mai bine decât bucătarii ţarului. Țarul a aflat de acest lucru, l-a îndrăgit şi a început să-i dăruiască aur. Bucătarilor nu le-a convenit şi au început să-i caute nod în papură ca să scape de el.
Într-o zi, prințul a făcut o plăcintă şi a pus-o la cuptor, iar bucătarii au presărat otravă peste ea. S-a aşezat ţarul la masă şi abia a pus mâna pe cuţit ca să taie plăcinta, că a dat buzna în sală un bucătar şi a strigat:
— Înălţimea Ta! Nu mânca! Bucătarul cel nou a pus otravă în plăcintă!

Apoi a spus câte şi mai câte despre el, toate neadevărate.
Țarul a tăiat o bucată de plăcintă şi i-a aruncat-o câinelui său.
Acesta, cum a înşfăcat-o, a şi murit. L-a chemat pe prinț şi a început să se răstească la el cu glas amenințător
— Cum ai îndrăznit să-mi pui otravă în plăcintă? Am să-i poruncesc călăului să te dea unei morți năprasnice!
— Nu am cunoştință de asta, Măria Ta ! se dezvinovăți prințul. Se vede treaba că mă pizmuiesc bucătarii pentru că te porți frumos cu mine şi au făcut-o înadins, ca să plătesc pentru o vină care nu-i a mea.
Țarul l-a iertat şi a poruncit să fie trimis la grajduri să se îngrijească de cai.
Într-o zi, când prințul ducea caii la adăpat, i-a ieşit în cale duhul pădurilor.
— Bună vreme, fiu de rege! Vino la mine în ospeție!
— Mă tem să nu pierd caii…
— Nu te teme! Hai să mergem!
Prințul a primit şi, pe dată, a apărut ca din pământ casa lui Leşcii. Acesta avea trei fete. O întreabă el pe cea mare:
— Ce-i poți dărui fiului de rege pentru că m-a scos din turnul de fier?
​ Fata îi răspunse:
— Am să-i dau fața de masă fermecată.
A ieşit prințul din casă cu darul şi a văzut că erau laolaltă toți caii. A desfăcut fața de masă şi pe ea au apărut toate bunătățile pe care şi le dorea: şi mâncare, şi băutură.
A doua zi, când prințul ducea caii la adăpat, i-a ieşit iarăşi în cale duhul pădurilor şi l-a chemat la el în ospeție. Când au intrat în izbă, a întrebat-o pe fata cea mijlocie:
– Tu ce-i poți da fiului de rege?
— Am să-i dăruiesc o oglinjoară. Va vedea în ea tot ce va voi!
A treia zi, Leşcii l-a dus din nou acasă la el şi a întrebat-o pe fata cea mică:
— Iar tu? Ce-i meneşti fiului de rege?
— Îi dăruiesc un fluieraş. Cum îl va duce la gură, pe dată vor apărea muzicanții şi cântăreții.
A început să trăiască prințul în huzur şi veselie: mânca şi bea tot ce-i dorea inima, ştia totul şi vedea totul, iar muzica îi cânta toată ziua. Un trai şi-o viață! Îar caii erau o minunăție: şi sătui, şi odihniți, şi iuți de picior.

A început țarul să se laude fiicei sale preferate că i-a trimis Dumnezeu un grăjdar pe cinste. Dar frumoasa prințesă îl băgase şi ea în seamă pe grăjdar. Cum era să nu-i sară în ochi frumoasei fete bunul viteaz? I-a încolțit dorinţa să afle cum de sunt caii, sub îngrijirea noului grăjdar, mai iuti şi mai odihniti decât au fost la toți ceilalți.
— Ia să mă duc eu la el să văd cum o duce, sărmanul!
Se ştie bine că ceea ce-şi pune femeia în cap, aceea şi face! A pândit momentul când prințul şi-a dus caii la adăpost, a intrat în odaia lui şi, când s-a uitat în oglinjoară, şi-a închipuit care-i secretul. Fără să stea pe gânduri, a luat fața de masă, oglinjoara şi fluieraşul şi le-a dus cu sine.
În această vreme, ţarului i s-a întâmplat un mare necaz: i-a fost călcată împărăția de o dihanie cu şapte capete şi a cerut să i-o dea pe flică-sa de nevastă.
— Dacă nu mi-o dă de bunăvoie, o iau cu de-a sila! zise dihania şi îşi împânzi oştile în jurul palatului, multe câtă frunză şi iarbă.
Nu i-a plăcut acest lucru țarului. A strâns oaste de prin toată împărăția şi a chemat toți cnejii şi toți vitejii, zicându-le că aceluia care va răpune înspăimântătoarea dihanie îi va da jumătate de împărăţie şi fata de soţie.
S-au gătit cnejii şi vitejii de război şi au plecat să se lupte, să înfrunte dihania cu şapte capete. Împreunâ cu oastea ţarului a plecat şi sluga ce se dădea drept prinţ. A încălecat şi grăjdarul pe un cal sur şi a plecat şi el în urma celorlalți. Cum mergea el aşa, îi iese în întâmpinare Leşcii.
— Încotro te-ai pornit, fiu de rege?
— La luptă.
— Cu mârțoaga asta n-ai să ajungi prea departe. Şi mai eşti şi grăjdar! Hai la mine acasă!
Duhul l-a adus acasă, i-a turnat un pahar de votcă, iar prinţul l-a băut.
— Cum e? îl întrebă Leşcii. Simţi cum ţi s-a mărit puterea?
— Şi încă cum! Dacă aş avea un drug de fier de vreo cincizeci de puduri, l-aş arunca în sus, l-aş lăsa să-mi cadă în cap şi nici n-aş simți.
Leşcii i-a mai dat un pahar.
— Dar acum? Te simți mai în putere?
— Dacă aş avea un drug de fier de o sută de puduri, l-aş arunca în sus şi nici n-aş băga de seamă dacă mi-ar cădea în cap.
I-a mai turnat un pahar.
— Cum e acum puterea ta?
— Dacă s-ar înălţa un stâlp până la cer, aş putea să-l apuc şi să întorc lumea!
Leşcii i-a dat o băutură dintr-un alt butoi şi puterea prinţului a mai scăzut, cam cu a şaptea parte. L-a scos apoi în pridvor, a scos un chiot haiducesc şi, ca din pământ, s-a ivit un cal negru ca pana corbului, care alerga spre ei făcând pământul să-i tremure sub copite şi scoțând flăcări pe nări şi fum pe urechi. A ajuns la pridvor şi s-a aşezat în genunchi.
— Iată şi calul tău!
I-a mai dat un buzdugan pentru luptă şi o cravaşă de mătase. A ajuns prințul în faţa oştirii duşmane pe calul său negru. S-a uitat şi şi-a zărit sluga tremurând de frică sus, într-un mesteacăn.
Prințul şi-a altoit calul de vreo două ori cu cravaşa de mătase şi s-a avântat asupra oştirii duşmane. A tăiat multe capete şi pe mulţi luptători i-a călcat în copitele calului. Apoi a retezat toate cele şapte capete ale dihaniei.
Prințesa a văzut totul. Nu s-a putut stăpâni să nu se uite în oglinjoara fermecată, să vadă pe mâna cui va ajunge. A ieşit cu grabă înaintea învingătorului şi l-a întrebat:
— Cum să-ti mulțumesc?
— Sărută-mă, frumoasă fată!
Prințesa nu s-a ruşinat: l-a strâns la piept şi l-a sărutat atât de tare, încat a auzit toată oştirea.
Prinţul a dat bice calului şi s-a făcut nevăzut. S-a întors la palat şi s-a băgat într-un colţişor, ca şi cum nici n-ar fi fost la luptă. Iar sluga se lăuda la toţi:
— Eu am fost cel care i-a venit de hac hidoşeniei cu şapte capete!
Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste, i-a spus că îi va da fata de soție şi a pornit un mare banchet în cinstea lui.
Numai că prinţesa nu era proastă. I-a spus tatălui că îi vuieşte capul de durere. Logodnicul numit de ţar nu ştia ce să facă, pe unde să scoată cămaşa.
— Tătucă! îi zise el ţarului. Dă-mi o corabie să plec după leacuri pentru logodnica mea. Şi porunceşte să vină şi grăjdarul cu mine. M-am legat atât de tare de el!
Țarul s-a învoit, i-a dat o corabie şi pe grăjdar. Sluga a plecat cu corabia. După o bucată de vreme de mers pe mare, sluga a poruncit să fie făcut un sac mare în care prințul să fie băgat şi aruncat în valuri.
Prințesa, uitându-se în oglinjoara fermecată, a văzut necaz mare. S-a urcat într-o caretă şi s-a grăbit spre tărmul mării. Acolo aştepta deja Leşcii, stând jos şi împletind un năvod.
— Om bun! îi zise prințesa. Ajută-mă să trec de un mare necaz! Sluga cea rea l-a înecat pe prinț!
— Cu mare plăcere, frumoasă fată. Uite, şi năvodul e gata! Pune-ți mâna albă pe el!
Prințesa a aruncat năvodul în marea cea adâncă, l-a scos pe prinț din apă şi l-a luat cu sine, iar acasă i-a povestit totul de-a fir-a-păr țarului.
Pe dată s-a întins nuntă mare. Țarul avea din belşug şi mied, şi vin.
Sluga a cumpărat tot felul de leacuri şi s-a întors la palat. De cum a intrat, străjile au şi pus mâna pe el. A căzut în genunchi şi a început să-şi ceară iertare, dar era prea târziu. Cât ai clipi din ochi, l-au şi împuşcat, chiar în fața porții.
Nunta prințului a fost plină de veselie. Toate cârciumile şi birturile din întreaga împărăție au stat deschise şi oamenii de rând au băut fără plată o săptămână încheiată. Şi eu pe acolo m-am nimerit, vin şi mied am sorbit, pe mustăți se prelingea, dar în gură n-ajungea.

The post Prinţul şi sluga first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

S-a gătit prințesa de drum şi a plecat în căutarea lui. Mergea pe acelaşi drum pe care plecase soldatul. De ambele părți erau păduri cu pomi în care cântau felurite păsări, iar motanii de peste mări spuneau poveşti.
A ajuns la locul unde nu mai erau copaci: drumul şerpuia prin câmp deschis.
— Unde a putut să dispară? Că doar n-a intrat în pământ!
Când s-a uitat mai bine, a văzut că într-un loc, mai departe de drum, se înălța un copac la fel cu aceia pe lângă care trecuse, iar la umbra lui dormea soțul ei iubit.
A fugit într-un suflet până acolo, a început să-l zgâlțâie şi să-l înghiontească pentru a-l trezi, dar el — nimic! A început să-l ciupească, să-l înțepe cu acul, însă el rămânea nemişcat.
Atunci prințesa, mânioasă, l-a blestemat:
— Somnoros netrebnic! Să te ia vântul turbat şi să te ducă într- un loc neştiut!
Nici n-a apucat ea să termine de rostit blestemul, că s-a iscat un vânt năprasnic, care l-a luat în vârtejul său pe soldat şi l-a dus departe de ochii prințesei. Târziu şi-a dat ea seama ce a făcut, a izbucnit în lacrimi, a făcut cale întoarsă şi a trăit singură-singurică.

Vântul l-a purtat pe bietul soldat departe-departe, peste mări şi țări, în cea de-a treizecea împărătie, şi l-a lăsat pe o limbă îngustă de nisip, între două mări. Locul era aşa de strâmt, încât dacă se întorcea pe partea dreaptă sau pe cea stângă, ajungea în mare şi se îneca.
A dormit bunul viteaz o jumătate de an, fără să-şi mişte măcar un deget. Când s-a trezit, a sărit în picioare şi a văzut de-o pane şi de alta valuri înspumate şi nimic altceva.
— Prin ce minune oi fi ajuns eu aici? se întrebă soldatul în sinea lui. Cine m-o fi adus aici?
A pornit-o de-a lungul țărmului şi a ajuns la o insulă. Pe insula aceea era un munte înalt şi abrupt, atingând norii cu vârful, iar pe munte stătea un pietroi uriaş. S-a apropiat el de acel munte şi a văzut trei draci care se băteau. Erau toți însângerați, iar în jur zburau smocuri de păr.
— Opriţi-vă, blestemaţilor! Pentru ce vă bateţi?
— Să vezi, zise unul. De trei zile ne-a murit tatăl şi a lăsat în urma lui trei obiecte magice: un covor zburător, o pereche de cizme fermecate care aleargă singure când le încalți şi căciula fermecată, care te face nevăzut când o pui pe cap, iar noi nu ne descurcăm să le împărțim între noi.
— Ei, blestemaților! Şi de la nişte fleacuri ca astea v-ați luat la bătaie? Dacă vreți, vi le împart eu. O să fiți mulţumiți toţi trei. N-am să-l păgubesc pe niciunul!
— Bine, omule! Fă tu împărțeala!
— Dați fuga prin pădurile de pini, adunaţi cam câte o sută de puduri de răşină fiecare şi aduceţi-o aici!
Dracii au fugit prin păduri, au adunat trei sute de puduri de răşină şi au adus-o soldatului.
— Acum aduceţi din iad cel mai mare cazan.
Dracii au adus un cazan uriaş, în care încăpeau cam patruzeci de butoaie, şi au pus în el toată răşina.
Soldatul a făcut focul sub cazan şi, de îndară ce s-a topit răşina, le-a poruncit dracilor să care cazanul în vârful muntelui şi s-o împrăştie peste tot, de jos până sus.
Dracii au făcut cât ai clipi din ochi ce le-a poruncit soldatul.
— Acum, le zise el dracilor, daţi brânci pietroiului ăstuia, să se rostogolească la vale. Care din voi o să-l ajungă din urmă primul, acela va avea voie să-şi aleagă unul din cele trei obiecte fermecate. Cel care va ajunge al doilea, va alege unul din cele două obiecte rămase, iar ultimul obiect să-i revină celui care va ajunge al treilea.
Dracii au dat brânci pietroiului şi el a pornit-o la vale cu o iuţeală neînchipuită. Dracii s-au luat după el. Unul din ei a ajuns bolovanul din urmă şi era gata să-l atingă cu mâna, dar pietroiul l-a împins în răşină. Apoi al doilea drac a ajuns la pietroi, apoi cel de-al treilea. Toţi au păţit însă la fel: s-au lipit de răşină şi nu s-au mai putut mişca.
Soldatul a luat sub braț cizmele fermecate şi căciula care îl făcea nevăzut pe cel ce şi-o punea pe cap, a urcat pe covorul zburător şi a plecat în căutarea ţării sale.
A zburat el ce a zburat, până a văzut o izbă. A coborât şi a intrat. Înăuntru era Baba Iaga Picior de Os, bătrână şi fără dinţi.
— Bună, bunicuţo! Spune-mi, cum pot s-o găsesc pe frumoasa mea prinţesă?
— Nu ştiu, dragule. N-am văzut-o niciodată şi nici n-am auzit de ea. Dar du-te peste nu ştiu câte mări şi ţări, la sora mea cea mijlocie. Ea ştie mai multe decât mine. Poate ţi-o spune ea!
Soldatul s-a aşezat pe covorul fermecat şi şi-a luat zborul. A trebuit să rătăcească mult prin lumea largă. Când i se făcea foame, cobora pe pământ în vreun oraş, îşi punea căciula fermecată, se făcea nevăzut, intra în prăvălii şi-şi lua de acolo tot ce-i poftea inima. Se întorcea apoi la covor, se aşeza pe el şi-şi lua zborul. Într-un târziu a ajuns la o altă izbă. A intrat şi a văzut-o pe Baba Iaga Picior de Os, sora mijlocie a celei dintâi. Era bătrână şi fără dinți.
— Bună ziua, bunicuţo! Nu ştii cumva unde aş putea s-o găsesc pe frumoasa mea prinţesă?
— Nu, dragule! Nu ştiu. Dar du-te peste atâtea mări şi ţări, acolo unde trăieşte sora mea mai mare. Poate că ştie ea.
— Ah, baborniţă urâtă! De atâţia ani trăieşti pe lume, că şi dinții i-ai pierdut pe toţi, dar nu ştii nimic bun!
S-a aşezat pe covor şi a plecat mai departe, spre sora cea mare a Babei Iaga. A călătorit mult, mult de tot, până cand a ajuns la capătul lumii. Acolo a văzut o izbă, iar mai departe nu mai era niciun drum, doar întuneric beznă.
„Dacă nici aici nu aflu nimic, n-am unde să mă mai duc”, îşi zise el. Intră în izbă şi dădu cu ochii de Baba Iaga Picior de Os, bătrână, căruntă şi fără niciun dinte în gură.
— Bună vreme, bunicuțo! Spune-mi, unde să-mi caut prințesa?
— Aşteaptă putin! Am să chem la mine vânturile şi am să le întreb, căci ele bântuie prin toată lumea şi ar trebui să ştie unde stă ea acum.
A ieşit în pridvor, a strigat cu glas tunător şi a scos un şuierat haiducesc. Deodată s-au pornit din toate părțile vânturi năprasnice, mai-mai să dărâme căsuța.
— Mai încet, mai încet! s-a răstit la ele Baba Iaga.
De îndată ce s-au adunat toate vânturile, Baba Iaga a început să le întrebe:
— Vânturile mele năprasnice! Bântuiți prin toată lumea şi nu se poate să n-o fi văzut pe undeva pe frumoasa prințesă.
— Nu, n-am văzut-o nicăieri, i-au răspuns vânturile într-un glas.
— Dar sunteți toate aici? întrebă Baba Iaga.
— Toate, afară numai de vântul de miazăzi.
Nu după multă vreme a sosit în zbor şi vântul de miazăz. Bătrâna l-a întrebat:
— Pe unde mi-ai umblat până acum? Începusem deja să-mi pierd răbdarea aşteptându-te!
— Sunt vinovat, bunicuță! Am trecut nițel în țara cea nouă, unde trăieşte frumoasa prințesă. I-a dispărut bărbatul fără veste şi acum o pețesc feluriți țari, regi şi prinți.
— Şi cât de departe e țara cea nouă?
— Mergând pe jos, îți trebuie treizeci de ani, pe aripi zbori zece ani, iar dacă te port eu, ajungi în doar trei ceasuri.
Cu lacrimi în ochi, soldatul a început să se roage de vântul de miazăzi să-l poarte până în țara cea nouă.
— Te-aş duce, îi răspunse vântul, numai dacă mi-i da voie să mă zbengui prin țara ta trei zile şi trei nopţi.
— Poţi să te zbengui şi trei săptămâni!
— Bine atunci! Lasă-mă să mă odihnesc vreo două-trei zile ca să-mi adun puterile şi, după aceea, pornim la drum.
Vântul de miazăzi s-a odihnit, şi-a adunat puterile şi i-a spus soldatului:
— Pregăteşte-te, frate! Acum plecăm! Numai să nu te temi. Nu vei păţi nimic!
Dintr-odată s-a stârnit o vijelie îngrozitoare, care l-a luat pe soldat, l-a ridicat în văzduh până la nori, purtându-l peste munți şi ape şi, exact peste trei ceasuri, l-a coborât în împărăţia cea nouă, unde trăia frumoasa lui prințesă.
La despărţire, vântul de miazăzi i-a spus soldatului:
— Rămăi cu bine, bunule viteaz! De drag ce-mi eşti, am hotărât să nu mă mai zbengui prin ţara ta.
— Păi, cum aşa?
— Dacă încep să-mi fac de cap pe-aici, nu va rămăne nicio casă în picioare în tot oraşul, iar pomii din grădini vor fi smulşi din rădăcini! Voi întoarce totul cu josul în sus.
— Bine, mergi sănătos şi îți mulţumesc din suflet peruru ajutor, a zis soldatul, şi-a pus pe cap căciula fermecată, s-a făcut nevăzut şi s-a dus la castelul de piatră albă.
Cât lipsise el, toți copacii din parcul castelului stătuseră cu vârfurile uscate, dar când s-a întors, pe dată au înverzit şi au înflorit.
A intrat în încăperea cea mare. Acolo, la o masă întinsă, stăteau toţi ţarii, regii şi prinții care veniseră s-o peţească pe frumoasa prinţesă. Stăteau şi beau vinuri dulci. Cum ducea un pețitor paharul cu vin la gură, soldatul dădea cu pumnul şi-l spărgea. Toţi oaspetii s-au mirat de cele văzute, iar frumoasa prinţesă s-a gândit în aceeaşi clipă că trebuie să i se fi întors soțul.
A aruncat o privire pe geam şi, văzând că toate vârfurile pomilor au prins viaţă, le-a spus peţitorilor săi o ghicitoare:
— Am avut un cufăraş cu o cheiţă de aur. Cheiţa aceea am pierdut-o şi nu mai nădăjduiam să o găsesc. Dar acum cheiţa a apărut singură. Cine va ghici ghicitoarea, cu acela mă voi mărita!
Mult timp şi-au frământat mințile ţarii şi prinții, dar de ghicit n-au putut să ghicească. Prințesa zise:
— Arată-te, prieten drag!
Soldatul şi-a scos căciula fermecată, a luat-o pe prinţesă în braţe şi a început s-o sărute.
— Ăsta-i răspunsul la ghicitoare! a spus frumoasa prinţesă. Cufăraşul sunt eu, iar cheiţa de aur este credinciosul meu soţ.
Au fost nevoiţi peţitorii să plece. S-au întors cu toţii la curțile lor, iar frumoasa prințesă şi soțul ei au rămas să trăiască şi avutul să şi-l sporească.

The post Prinţesa vrăjită first appeared on Povesti pe Scriem.ro.