Anton Pann - Povesti pe Scriem.ro

Vînătorul

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:38 +0000

Un vînător în pădure
Văzînd pe urs mîncînd mure,
Pușca la dînsul întinse,
Dar bine nu i să prinse;
Așa făcu judecată
Ca să vie altă dată,
Fiindcă, cum trebuiește,
Văzu unde lăcuiește.
Asfel gîndind, aci-l lasă
Și să duce trist acasă.
Deci într-o zi să-ntîlnește
C-un cojocar ce cîrpește
Și fără nici o-ndoială
Să apucă la tocmeală,
Zicînd : -Frate cojocare !
Am o piele de vînzare
Bună de tot, nestricată,
Tocma prin șale-mpușcată.
Cojocarul îi vorbește :
-Dară, frate, trebuiește.
De lup e, or de ce treabă ?
-E de urs, răspunse-n grabă.
-Aici o ai, or acasă ?
-Ba, zise,-n pădurea deasă,
Că-i știu vizuina bine;
De vei, poți merge cu mine.
-Ce ceri pe ea ? Este mare ?
Îi făcu iar întrebare
Este ca cea de berbece ?
-Ba zice, d-un stînjin trece.
Ursul în pădure șade,
Ei să tocmesc cum să cade.
După ce i-a dat arvună,
Și bea-ldamașu-mpreună,
Să apucă vînătorul.
Vrînd să-și împlinească dorul,
Umple pușca o gătește,
Cu glonțuri o-nțepenește,
Cînd pe umăr s-o ardice,
Atunci cîrpaciului zice :
-Ai frate, acum cu mine,
Să vezi cum ți-l culc de bine.
Necăjit cu creață-n frunte,
Pleacă către urs la munte,
Ș-ajungînd pădurea deasă,
Ursul unde vrea să iasă,
Cojocarul îl oprește
Și, stînd, cu el să-nvoiește,
Că el aci să s-ascunză
La vreun copaci în frunză,
Și d-acolo să privească
Pe urs cînd o să-l lovească.
Deci vînătorul pîndește,
Gîndește, să socotește
Cum și unde să-l lovească,
Pielea rău să nu-i găureasca.
Tocma cînd își făcea planul,
Iacă și ursul, dușmanul,
Ieșea trosnind din pădure
Și să ducea după mure.
Pușcașul, cum îl zărește,
Să spăimîntă, înlemnește,
Stă și tremură de frică,
Perii-n cap i sa ardică,
Să dea fugă e rușine,
Că cîrpaciul vedea bine.
Slobozi pușca în grabă,
Dar nu făcu nici o treabă,
Că nu căzu ursu-ndată
Cu o pușcătură dată.
Să mai umple vreme n-are,
Ursul venea spre el tare.
Neavînd altă ce face,
Cade jos, ca un mort zace.
Urșul, după ce sosește,
Peste dînsul să trîntește
Și să pune de ascultă
La urechea-i vreme multă,
Ca să vază dacă suflă.
Iar el săracul se umflă,
Era moartea să-l apuce,
Ursul pînă a se duce.
Și văzîndu-î că nu mișcă.
Nici nu-l mușcă, nici nu-l pișcă,
Ci să pune de-l împute
Și merge-n pădure iute.
Apoi pușcașul să scoală
Gaiben, ca zăcut de boală.
Iar cîrpaciui vine-n grabă
Și începe de-l întreabă:
-Măi nene ! măi frățioare!
Spune-mi drept te jur pe soare,
Ursul c-e vorbă îți spuse
La urechea-ți cînd se puse ?
Iar pușcașul zise : -Frate !
Îmi spuse lucruri ciudate:

Cum că de azi înainte
Ține, zise, bine minte
Si nici un lucru nu vinde
În mîini pînă nu-l vei prinde,
Nici bea cu tocmeală bună
Aldămașu împreună.

The post Vînătorul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Țermonia unui bătrân

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:37 +0000

Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte țermonos,
La dame și la copile
Era și mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieșind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brățet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
– „Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci și singură veni!”
El îi răspunse: “- Prea bine,
Te-aș lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu”

Mulți sunt carii ne arată
Politică de prisos,
Dar țermonia cea dată
Privește-n a lor folos.

The post Țermonia unui bătrân first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Tăcerea e ca mierea

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:36 +0000

0 muiere rea, limbută,
Otrăvită, netăcută,
Nu înceta cu certatul,
Tot își judeca bărbatul.
El iar cu firea neghioabă
De bătăi o făcea toabă.
Așa ea ce să gîndește,
Într-o zi nu zăbovește,
Merge la o vrăjitoare,
Vestită fermecătoare,
Să roagă cu bună plată
Să-i facă să nu o bată.
Baba, fiind pricepută,
Cunoscu ca e limbută,
Și îi zise : -Fii în pace,
Eu cererea-ți o voi face,
Numai, draga mamii fată,
Du-mi-te în tîrg îndată,
Și vreme fără a pierde,
Cumpără un ulcior verde.
Apoi mîine des de noapte,
Fără vorbe, fără șoapte,
Mergi la fîntînă tăcută
Și ia apa nencepută,
Care iar tăcînd în tine,
S-o aduci aici la mine,
Ca s-o pui seara la stele
Cu descîntecele mele.
Așa femeia să duse
Și toate-n faptă le puse.
Luă ulcior, luă apă,
Tocma ziua cînd să crapă,
Îl duse la vrăjitoare
Și ea îl puse la soare.
Stătu pînă dimmeață,
Cu astupuș de verdeață.
Muierea cea îngrijată
Veni la ulcior îndată.
Baba cum o văzu-l scoase
Cu niște vorbe șoptoase,
Zicînd : -Dragă, iată-ți leacul.
Numai dă babii colacul,
C-am descîntat-o de pace
Și să vezi ce minuni face.
Atît numai, mamușoară,
Are o pază ușoară,
Adicăte : mă pricepe,
Cînd vezi că bărbatu-ncepe
Să te mustre, să te certe,
Nevrînd greșala să-ți ierte
Tu atuncea ia îndată
D-astă apă descîntată
Și o ține strîns în gură,
Să nu-ți pice picătură,
Pînă cînd vezi că el tace
Și de ceartă chefu-și face.
Ș-așa cum zic făcînd, mamă,
Scapi de rău cu bună seamă.
Deci ea asfel învățată,
Luînd ulciorul îndată
Și ducîndu-se acasă,
Veni bărbatul la masă,
Care d-o mică pricină
Începu să-i bage vină.
Ea ceva fără să zică
Merge, ulciorul ardică,
Ținu apă nencepută
Și rămase nebătută.
A doua zi așa iară,
Ș-începu bine să-i pară.
Trecu asfel săptămîna
Și n-o atinse cu mîna.
Într-acestea oarecine
Din rude la dînsa vine,
La care ea să plînsese
Și traiul rău îsi spusese.
0-ntrebă că ce mai face ?
Are cu bărbatul pace ?
Ea răspunse bucuroasă :
-Sînt, leica mea, sănătoasă,
De bătăi acum nu-mi pasă,
Am toată pacea în casă,
Că îmblinzii pe bărbatul,
I-a lipsit acum turbatul.
Ruda ei, vrînd s-o-nțeleagă,
0-ntrebă : -Cum făcuși, dragă ?
Atunci pățita să puse
Și toate de rînd le spuse,
Cum, ce fel făcu ea treabă
Ducîndu-se la o babă
Și, în scurt, acum, în gură
Cum ia acea băutură,
Pe loc bărbatul său tace
Și ceartă nu să mai face.
Iar ruda ei cu zîmbire
Zise la a sa vorbire :
-Nu, draga mea, acea apă,
Cum zici, de bătăi te scapă,
Ci tăcerea ta te face
Să aibi cu bărbatul pace.
Că țiind, cum zici, în gură.
Din acea descîntătură,
Vezi tu bine că, ferește,
Orcum să taci trebuiește :
Fii dar d-acum înainte
Cum te-a-nvățat baba minte;
Că tăcerea este miere
La cea mai amară fiere,
Tăcerea ț-a-ndulcit traiul
Și a contenit vătraiul.

The post Tăcerea e ca mierea first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Țiganul pocăit

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:35 +0000

-„Vedeți, zise un țigan,
Ăl gard după ăl curcan?
D-acolo nici să-l luați,
Dar nici iară să-l lăsați.
Eu nu voi să am păcat
Să ziceți c-am îndemnat.
Dar împărțind ca între frați
Partea mea tot să o dați,
Și fiindcă sunt jurat
Să nu mănânc de furat,
Să mergeți să o schimbați
Și pe pește să o da-ți,
Că sunt bătrân și mă păzesc,
Și voi să mă pocăiesc.”

Căți sunt așa pocăiți
Și de rele părăsiți,
Ei ca de foc să păzesc,
Dar pe alții povățuiesc
A face rău neîncetat,
Gândind că nu e păcat,
Dar, vai! când se dovedesc
Dopotrivă pătimesc.

The post Țiganul pocăit first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Toporul și văcșoara

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:34 +0000

Un țigan meșter fierar,
Vecin find c-un plugar,
Și certîndu-se în vînt
Pentru un colț de pămînt,
Face-ndată un topor
Plocon la judecător
Și ducîndu-l la piept strîns,
De acel plugar s-a plîns,
Zicînd : -Cocoane, fă-mi drept,
Dumneata ești înțelept,
Pravila o știi de rost,
Nu ești ca d-alde noi, prost.
Un rumân azi a venit
Și șatra mi-a necinstit.
Ce mi-a zis d-aș înșira,
Mă tem că te-oi înjura,
Mi-a zis : Mă ! tu ești un hoț
De n-ai de potrivă-ți soț.
Ești un țigan răpitor,
Șiret șî înșelător,
N-a rămas un om în sat
Care să nu-l fi pișcat.”
-Mă ! mă ! n-auzi tu, mișel,
Zapciul strigă la el,
Aste cîte mi le spui
Mie le-a zis el, or cui?
-Ba, ba, coconașul meu,
Zicea el cum că sînt eu.
-Cînd dar bîrfești lo, lo, lo”,
Să zici mie acolo”.
-Așa, cocoane, făcea,
Mie acolo zicea.
-Mergi dar, nu te necăji,
Cum știu eu voi îngriji.
Țiganul dac-a ieșit,
Rumânul n-a zăbovit.
Pe loc o văcșoară ia.
Merge la zapciu cu ea,
Jalbă pentru țigan dînd
Și dreptate iar cerînd.
Zapciul, vaca văzînd,
Porunci cît mai curînd
Ca s-aducă pe țigan
Să stea față la divan.
Deci daca s-a-nfățișat.
Ș-amîndoi s-a judecat,
Cel cu vaca ieși drept
Ș-a zis că-n zădar să cert,
Țiganul, dac-a văzut
Că judecat-a pierdut,
Și socotind c-a uitat
De toporul ce l-a dat,
Zise : -Cocoane! apoi,
Fie-ți milă și de noi.
Și ia un topor încai
Dreptatea-n două să tai,
Judecătorul, rîzînd.
Îi dete răspuns zicînd :
-Așa e, țigane, dar
Toporul este murdar,
Că o vacă l-a călcat
Și coada i-a băligat,
De’ nu poci nici într-un fel
Să mai pui mîna pe el.

The post Toporul și văcșoara first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Șoarecile

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:33 +0000

Un șoarece mare, anume Gherlan,
Peste toată gloata fiind căpitan,
Atît să mîndrise, precum povestesc,
Încît își uitase neamul șoricesc.
Și vrînd să se-nsoare, el nu gîndea alt
Decît să ia fată de neam mai înalt.
Cugetînd aceasta și tot cercetînd,
Pe bătrinii șoareci mereu întrebînd,
Află că mai mare dintre cîte sînt
E soarele singur slăvit pre pămînt.
Și precum să vede frumos, strălucit,
Și fată întocmai are negreșit.
Auzind, Gherlanul nu stă nicidecum,
Ci cît mai în grabă s-au gătit de drum,
Luă oaste multă, întocmi alai,
Poruncind să ‘poarle zaherea malai.
Plecă către soare, împompat astfel,
Șoareci ca lăcuste zbura după el.
Mergînd zi și noapte, sfera au pătruns,
Și la naltul soare s-au văzut ajuns.
Soarele îndată pe mîndrul Gherlan
L-au primit tocma ca p-un capitan.
I-a vorbit cu cinstc și l-a întrebat:
Să vie la dînsul cum s-a întîmplat ?
Gherlanul atuncea compliment făcînd,
Către el răspunse în asfel zicînd :
-Luminate soare al naltului cer,
De-ți fac supărare, iertăciune-mi cer.
‘Eu sînt, cum știi bine, marele Gherlan,
Care peste șoareci sînt azi capitan,
Și am bogăție, trăiesc fericit,
Numai despre una sînt nemulțămit.
Că nu găsesc fata după placul meu,
Cu neam de potrivă-mi să ma-nsor și eu,
Doresc să am socru de neam mai de sus,
Puternic în lume, la alți nesupus.
D-aceea la tine dintr-atît loc viu,
Că toți de mai mare pe tine te știu.
Soarele răspunse la al său cuvînt :
-0, mare Gherlane ! precum ziseși, sînt
Înalt și puternic, de toți mă slăvesc,
De nimeni n-am frică, precum voi trăiesc,
Dar cum să ivește un nor căt de mic,
Eu atunci îndată tot cheful îmi stric.
Căci să pune-n dreptu-mi, fără a-i păsa,
Și mă-ntunecează cu puterea sa.
Mă face să nu poci vedea pre pămînt,
Lui fără de voie-mi ca un supus sînt.
Auzind Gherlanul pe soare asfel
Cum că să supune de un nuor și el,
De a-i cere fata nici nu pomeni,
Ci-ndată să-ntoarse și la nuor veni.
Pe carele nuorul dacă l-a văzut
Și îi tăcu cinste cum i s-a căzut,
L-a-ntrebat zicîndu-i: cum s-a întîmplat
Să vie la dînsul din loc depărtat ?
Gherlanul îi zise : -0, slăvite nuor !
Am venit la tine că voi să mă-nsor,
Și caut copilă de neam mai de sus,
Să nu fie-n luime nimunui supus.
Tu dar mal putenic decît alții ești,
Că și chiar pe soare poți să-l biruiești.
Cum te pui în dreptu-i, îl întunecezi,
Pe loc îl acoperi ș-îl nimicnicezi.
-0, mare Gherlane ! norul a răspuns.
Ceea ce se vede nu e de ascuns.
Drept, eu sînt puternic, după cum ziseși,
De sting și pe soare eu aburii-mi deși,
Dar cum să ivește un cît de mic vînt,
Eu trebuie-ndată să fug d-unde sînt.
Suflă, mă gonește să nu-i stau în drum,
Și mă răsipește tocma ca p-un fum.
Auzind Gherlanul si că nuorul chiar
Altuia mai mare este supus iar,
Să pogorî-ndată la marele vînt,
Care atunci groaznic sufla pe pămînt.
Primindu-l vîntul într-al său palat
Și d-a lui venire fiind întrebat,
Începu Gherlanul și la dînsul iar
Să-i zică întocma ca si la nuor chiar,
ÎI făcu că este puternic în duh,
Încît răsipește nuorii din văzduh.
Vîntul îi răspunse : -Așa este, sînt
Tare și puternic, dup-al tău cuvînt.
Eu răsipesc nuorii în aer cînd zbor,
Cutremur pămîntul, copaciuri dobor ;
Dar e o cetate, lîngă ea c-un plop,
Ce este zidită mai de la potop,
Fiind pustiită de niște tirani,
0 bat și eu de sînt două mii de ani,
Și nu am ce-i face, nu o poci da jos
Puterea-mi supune, deși sînt vîrtos.
Auzind Gherlanul și pe vînt asfel;
Fără de zăbavă plecă de la el,
Zicînd întru sine mai bine să ia
Pe fata cetății, că-i mai tare ea.
Mergînd dar la dînsa, fu iar priimit
Ca și pîn-acuma, întocma cinstit,
Apoi între vorbe la-ntrebări fu pus :
Ce vînt ? ce-ntîmplare aci l-au adus ?
El cu plecăciune pe loc a răspuns
Și ș-a spus tot dorul nimic n-a ascuns.
Mai zicînd cetății că ea, c-un cuvînt,
Este care n-are habar nici de vînt.
Căruia cetate răspunzînd a zis :
Într-adevăr, vîntul de loc nu m-a-nvins,
Și d-acu nainte nu-mi pasă de el,
Că pe lîngă mine e mult mititel,
Dar să încuibară pe supt temelii
0 groază de șoareci, vro cîteva mii,
Ș-atît mă găuriră tot săpînd de rînd,
Încît dintr-aceasta crez că caz curînd.
Auzind, Gherlanul zise: -Așadar
Toat-a mea umblare a fost în zadar.
Cum văz eu, șoarecii într-adevăr sînt
Neamul cel’ putcrnic pre acest pămînt.
0, cît făr’ de minte și prost am fost eu !
Să nu iau eu fată chiar din neamul meu !
Ci mă duc la soare, la nuor, și la vînt,
Și la cetăți slabe, pe toți să-i descînt!

The post Șoarecile first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Scumpul

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:31 +0000

Peste un râu foarte mare
Și repede curgător
Vrând să treacă oarecare
Scump, de argint iubitor,
Mergând pe pod, cum să pare,
Unde-a călcat, n-a văzut,
C-atât s-a-mpiedicat tare,
Cât drept în râu a căzut.
Ș-începu să strige-n apă:
“Aoleu! mă înec! mor!
Vino, lume, de mă scapă,
Da-mi mână de ajutor!”
Un pescar, din întâmplare,
Care aci s-a aflat
Spre acestui scăpare
Degrab’ în râu s-aruncat,
Și cu multă osteneală
Spre el tare înotând,
L-a ajuns ca-ntr-o clipeală,
Coraj dându-și strigând:
“Dă-mi mâna încoaci mai tare,
Întinde-o mai în grab’,
Să te scap de înecare.
Fii cu curaj, nu fii slab”
Pe “dă-mi” auzind prin unde,
Scumpul mult s-a supărat.
“Nu-ți dau nimic”, îi răspunde.
Ș-în adânc s-a cufundat.

The post Scumpul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Planul simigiului

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:30 +0000

Un simigiu oarecând
Covrigi, simiți încărcând,
A umblat din sat în sat
Și schimbând, pe oau i-au dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Se întorcea la oraș
Ca și un negustoraș.
Dar pe drum când să ducea,
Se gândea și plan făcea:
„Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, nuoau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloșci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui.
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-au făcut,
Aste-ntr-o zi peste tot
Cinci sute de oau îmi scot.
Să le vânz ca un sărac,
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci.
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stăi să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală prea nu au,
Cinci sute de cloșci îmi dau
O sută de sute-n cap
Hait! de sărăcie scap.”
Când zise „hait”, bucurat,
Își uită că e-ncărcat.
Și sărind sus ca un țap,
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.

Mulți mari lucruri socotesc
Și nici nu isprăvesc.

The post Planul simigiului first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Nu e nimic fără cusur

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:29 +0000

Un împărat oarecare
Prin grădina sa umblînd
Pe răcoare în primblare
Și un trandafir rumpînd,
Atît cumplit deodată
Degetul ș-au înghimpat,
Încît îl lepădă-ndată
De durere supărat,
Zicînd : “Ce nepotrivire
La acest frumos răsur,
Ar fi făr’ de prețuire
Cînd n-ar avea și cusur !”
Și chemă cu grabă mare
Un grădinar iscusit,
Căruia cu întrebare
Într-acest chip i-a vorbit :
-Aș vrea să știu : nu să poate
A să altui-ntr-un fel
Și trandafirul, ca toate,
Ca să n-aibă ghimpi pe el ?
El răspunse cum că știe
Ș-îl va face în scurt timp
După cererea-i să fie
Curat fără nici un ghimp.
Și lăsînd jois altă treabă,
Altui un trandafir
Care ș-înflorind în grabă
A rupt dintr-însul un fir.
Și la palaturi ducîndu-l,
Împăratului l-a dat,
Care în mînă luîndu-l,
Foarte mult l-a lăudat.
După acestea îl puse
La nasul său bucuros,
Dar cîtă mirare-i fuse
Vazînd că n-are miros !
Și îi făcu întrebare
Zicînd : -Asta e ciudat!
Dar de ce și miros n-are
Acum dacă s-a schimbat ?
El răspunse : -împărate,
Eu nicidecum nu mă mir,
Că pilde nenumărate
Ne dă acest trandafir.
Adică : în lume toate
Ca și trandafirul sînt,
Fără cusur nu să poate
Nici un lucru pre pămînt.
Or ghimpi pe dînsul să n-aibă
Fără de nici un miros,
Or, ca întîi, ghimpi să aibă
Și să miroase frumos.

Asemenea dar și omul
E zidit cu acest dar
S-aibă ca floarea sau pomul
Un dulce și un amar !…

The post Nu e nimic fără cusur first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Norocul și mintea

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:28 +0000

Să pricea odată Norocu-n cuvinte
Cu prealăudata și-nțeleapta Minte,
Zicînd că el este ce pricinuiește
Binele și răul la cine voiește.
Mintea zicea iară că : -Fără de mine
Nu să poate omul să aibă vrun bine;
Cînd sînt eu cu dînsul, d-ar avea și rele,
Le trece-n răbdare, nu i să par grele.
Norocu-mprotivă-ncepe iar să zică,
Mintea, d-altă parte, nu să lasă mică,
Din vorbă în vorbă Norocul îndată
De necaz și ciudă vru Mintea să bată.
Dacă văzu Mintea că nu să-nțelege
Ș-o s-ajungă treaba pînă la ciomege,
Zise : -O Noroace ! ce trebuie ceartă
S-avem ca nebunii și vorbă deșartă ?
Noi un om s-alegem și, intrînd într-însul,
Vrednicia-n faptă s-arătăm cu dînsul.
Așadar d-această amîndoi voiră
Ș-un om să găsească să călătoriră.
Mergînd împreună, întîlnesc în cale
Un om păzind capre în jos pe o vale.
Văzîndu-l, Norocul stă în loc, vorbește :
-Să mergem departe ce ne trebuiește?
Iată domnișorul care mă așteaptă
Să-mi arăt cu dînsul vrednicia-n faptă.
Și te uită numai că nu-n vreme lungă
Îl voi face însumi ș-împărat s-ajungă.
Și zicînd aceasta, Norocul s-apucă
Cu mijloace-n stare pe cioban s-aducă,
Iar Mintea să trase, lăsînd pe Norocul,
Și rămase prostul mai ca dobitocul.
Dobitocul însă, deși nu vorbește,
Dar are în sine simțire firește,
Își cunoaște slujba la care se pune,
Simte ș-înțelege stăpînul ce-i spune.
Iar omul, zic, care e lipsit de minte
Este ca o piatră ce de loc nu simte.
Așadar ciobanul cu caprele sale
Mergînd mai-nainte pe această vale,
0 pivniță vede, veche, darîmată,
Curgînd înaintea-i o apă curată,
Stă în loc, să uită, în păreri îi vine
Că aci să-și facă colibă e bine.
Ș-începu să sape, vrînd cu el Norocul.
Să mai îndrepteze în pivniță locul.
Săpînd dar, găsește o lespedă rasă,
Lucrată în colțuri tocma ca o masă.
Hotărî îndată, nu lăsă de mîine,
Acum vru pe dînsa să mănînce pîine.
După ce cu caznă și cu silă mare
0 scoase din locu-i, ca un ghigant tare,
S-a deșchis sup dînsa o gaură adîncă,
Ca de vro doi stînjeni și mai ceva încă,
Care avînd scara ca de pivnicioară,
Pe trepte-nlăuntru pe loc cum coboară,
Vede, grijit bine, ce nu mai văzuse,
Și patruzeci chiupuri frumos în rînd puse.
Ardică la toate capacele grele,
Să uită și vede niște pietricele,
Adică : într-unul era diamanturi,
Într-altul robinuri, ș-într-altul zmaranturi,
Cu un cuvînt toate era, cum am zice,
Pline cu tot felul de pietri antice.
L-aceste ciobanul ochii cum aruncăi
-Pfiu-îu! păcat, zise, de atîta muncă
Barem nici într-unul nu-i de băutură,
Măcar rachiu numai să-mi arunc în gură.
Apoi ia-n căciulă din mărgăritare
Ș-înșirînd ca-n ață pe iarbă d-a mare,
Le puse la capre ca niște mărgele
Și, lăsînd comoara, a plecat cu ele.
lar Norocul care silința-și pusese
Pe nebun să-l facă precum să prinsese,
Aduce îndată prin aceasta vale
Negustori să treacă cu marfă pe cale,
Ce venea atuncea c-o sută cămile.
Dintr-o depărtare d-o lună de zile,
Și fiind cam seară, au vrut să rămîie
Aci cu ciobanu-mpreună l să mîie.
Așa descărcară cămilele sale,
Dînd drumul să pască p-acea lungă vale.
Dup-aceea merse din negustori unul,
Vrînd ca să vorbească ceva cu nebunul.
Și, vorbind cu dînsul, la capre zărește
Un osebit lucru, care cam lucește.
Vine mai aproape, mărgăritar vede,
Îi pare că este, dar nu să încrede,
Aleargă îndată, domnului său spune,
Vine și-el, privește ca la o minune.
După care-ncepe cu el să vorbească
Cam pe de departe, ca să-l ispitească,
Zicînd : ce sînt ale ? De unde le are ?
Și întrebă dacă îi sînt de vînzare,
Iar nebunul zise : -Pietri de aceste
0 pivniță plină aci-ntr-un loc este.
De-mi veți da din ploscă să cinstesc o dată,
Eu vă duc la dînsa acuma îndată.
Văzînd negustorii că e prost în formă,
Nu caut mîncare, nu vor să mai doannă,
Prețuiesc comoara fără să o vază,
De părere bună nu putea să șează.
Dau să bea ciobanul, alerg la comoară,
Ajungînd cu toții, într-însa coboară,
Ș-acea bogăție dacă ei văzură
Fără socoteală și peste măsură,
Avuta lor marfă pe loc lepădară
Și d-acele pietri scumpe încărcară,
Alegînd ei numai cele mai frumoase,
Care socotiră că sînt mai prețioase.
Nici nu așteptară să se lumineze,
Ci plecară-ndată să se depărteze,
Lăsînd pe ciobanul cu plosca în mînă
Și privind la dînșii răzimat p-o rînă.
Iar Norocul care să necăjea tare
De a lui cu totul neghiobie mare,
Cînd domnul cu marfa puțin ochii-nchise,
Să arată-ndată în vis și îi zise:
-Întoarce-te și ia pe ciobanul cu tine.
Ce zic mă ascultă, că nu-ți va fi bine,
Fiindcă această multă bogăție
Prostului aceluia e dată, nu ție.
Atunci negustorul oprește chervanul,
Să întoarce-n grabă să ia pe ciobanul,
îi zice, îl roagă cu dînsul să vie,
Dar el de aceasta nici nu vrea sa știe.
În zadar mult bine îi făgăduiește,
El caprele sale nu le părăscște.
Văzînd că cu bine nu-l poate supune,
ÎI ia cam cu sila și cu-nșelădune,
Zicîndu-i că drumul dintr-un loc abate
Și să nu greșască el să le arate.
Mergînd dar cu toții într-o depărtare,
La prînz conăciră la un oraș mare,
Unde negustorul a croit îndată
Ciobaniului haine scumpe din bucată,
0 giubea frumoasă cu samur de moscă
(De putea mojicul ce e să cunoască!).
0 scurteică lungă cu oacom blănită
(Tocmă pel nerodul bine nimerită).
Anterii de stofă, cămăiși ca tulpanul
(De știe ciobanul ce este șofranul).
Scumpă-mbrăcăminte îi făcu destulă,
Păpuci în picioare și în cap căciiilă.
Apoi fiu de suflet dacă îl numește,
Apucă-l învață și a sfătuiește î
În ce chip în lume trebui să trăiasca,
Ce fel să se poarte și cum să vorbească.
Îi da-nvățătură în zilele toate,
Dar să-l mai doplească vedca ca nu poate,
Ca cînd oarecine ar lua bașteanul
Să-l împodobească, să-i puie caftanul.
Deci d-acolo dacă să călătoriră,
La marginea mării în scurt timp sosiră.
Aci iar găsiră corabie gată
Ș-încărcînd avutul plecară îndată.
La Constandinopoli cum ei dezbărcară,
Și vameșii iată, viind întrebară:
D-unde l-e venirea ? ce au de vînzare ?
Și văzînd avutul, i-au coprins mirare.
Privesc în tăcere, din umeri ardică,
Și în urma unul începu să zică :
-Domnule ! ascultă, eu nu sînt în stare
A-ți prețui marfa ce-o ai de vînzare,
Nici mîna-mi pe dînsa îndrăznesc a pune,
Ci la împăratul mergînd îi voi spune,
Ca, viind el singur, să vază ce face
Și s-o vămuiască după cum îi place.
Atunci negustorul o bătistă scoate
Și puind într-însa din pietrile toate,
Zise către vameș : -De vreme ce este
Să mergi la-mpăratul, îi vei da ș-acesta
Vameșul îndată, tot cu alergatul
Ducîndu-se, zise către împăratul
-Slăvite stăpîne! azi veni pe mare
Marfă d-acest fel o corabie mare.
Văzînd împăratul pietrile acele
Ca care văzuse foarte puțintele,
Ocărî pe vameș, zicîndu-i: -Nebune !
Visuri d-ale tale ai venit a-mi spune ?
Tu nu-ți ești în fire, vorbești din beție,
Să poate o asfel de marfă să vie ?
Și mai vîrtos, cum zici, corabie plină,
Bine zice vorba: de nebun te-nchină !
Vameșul răspunse : -Slăvite-mpărate !
Lasă aste vorbe nencuviințate
Și scoală să mergem acum mai în grabă,
Să nu pierdem vreme la asfel de treabă.
Atunci împăratul, cu simțirea dusă,
Aleargă în grabă la corabia spusă,
Deșchide toți sacii, precum i-a spus vede,
Și abia atuncea ochiior săi crede.
Începu să-ntrebe: de unde veniră ?
Ș-asta bogăție unde o găsiră ?
Negustorul zise : -Înălțimea-voastră !
America Nouă e patria noastră,
Neam de-mpărat sîntem, venim spre primblare,
Luînd docamdată aste spre vînzare,
Și de să vor vinde cu bun preț aceste,
S-aducem mai bune scoposul ne este.
Împăratul zise : -Dragul meu prieten !
Un asfel de lucru nu poate fi ieften,
Și crez că nici sfertul d-a ta bogăție
Nu să poate vinde l-a mea-mpărăție. …
Cu toate acestea, dați-mi cît vă place,
Ș-în urmă, cu dînsa ce veți vrea veți face.
lar ei i-a dat voie, zicînd : -Nu ne cere,
Ci poftim alege singur pe plăcere.
Luînd împăratul și, cînd vru să plece,
Pe lîngă ciobanul cu-ntîmplare trece.
Și lungit îl vede unde-i era patul,
Făr-a băga-n seamă de loc pe-mpăratul.
Întrebîndu-i zise : -Dar acest ce are
De șade-n pat asfel lungit pe spinare ?
Răspunse îndată, zicînd negustorul:
-Acesta,-mpărate, îmi este feciorul,
Ci dați iertăciune pentru c-așa șade
Nedîndu-vă cinste după cum să cade,
Căci la noi el unde creșterea își are
Nu cunoaște p-altul decît el mai mare.
Eu tot fiind iară în călătorie
Și umblînd prin lume cu negustorie,
C-obiceiuri bune nu l-am putut crește
Să se poartce-n lume precum trebuiește.
Acu-ntîiași dată l-am luat cu mine,
Ca să-l port să vază cum e-n țări streine
Ș-am nădejde bună, după a sa minte,
A-l învăța toate d-acum înainte.
N-am vrut să-l las prea mult să învețe carte,
Numai să dea cerul s-am de dînsul parte,
C-atît am în lume, după bogăție,
Ca să moștenească a mea avuție.
Pe cînd d-alde aste vorbea negustorul
Ș-iși lăuda asfel pe moștemtorul,
În gînd împăratul își făcu și planul
Cum că d-a sa fiică este bun ciobanul
Că avea o fată foarte înțeleaptă
Și ca ea frumoasă nu să putea altă.
Plecînd dar îndată, la palat să duse
Și împărătesii despre toate spuse,
Își arătă încă gîndul său și dorul
Pentru încuscrirea cea cu negustoiruL
Și împărăteasa n-a fost mai cu minte,
A găsit cu cale aceste cuvinte,
Și mai vîrtos zise că această treaba
Fără-ntîrziere să se facă-n grabă,
Ca nu cumva asta mare norocire
S-o soape din mînă cu vro preltmgire
Deci la prinz poftiră pe neguțătorul
Ca să-l ospeteze și să-și spuie dorul
Mînînd dar la masă cu toți împreimă,
Păzi împăratul vremea cea mai bună,
Ș-începu îndată, după cuviință,
Scoposul să-și spuie și a sa voință.
lar neguțătorul, l-acea veselie,
-Bucuros, îi zise, poate și aă fie,
Numai să am voie pînă mă voi duce
Să-ntreb de voiește și fiu-ml cel dulce.
Ș-în prînzul acesta după ce cinstiră
Pe neguțătorul și îl omeniră,
Cînd vru să se ducă, îl petrec grămadă
Și duce la mare cu mîndră paradă.
Aci cum sosește, la fiul său spune
De va să se-nsoare și să se cunune.
El, nerodul, fuse la vorba lui gată
Ca să se însoare, să ia așa fată.
Deci dar negustorul, văzînd că voiește
Șade lîngă dînsul și îl sfătuiește
Ce fel să se poarte către împăratul,
Cum cu a sa fiică, cum cu tot palatul.
Le zice o dată, iar le poftorește,
Din prinz pînă seară tot îl procitește.
lar el, bleojdind ochii cu buze deșchise
Asculta la toate ca la niște vise;
Era lui acestea ca cînd pui să scrie
Pe deasupra apei vreo istorie.
Cu toate acestea, după cuviință,
Răspunsul să-l ducă făoea trebuință
Nîci nu se făcuse ziua încă bine
Și de la-mpăratul văzură că vine
Cu aceeași cinste iară să-l “poftească,
Ca să bea cafeaua-n sala-mpărătească,
Și vrînd-ne-vrînd merse la palat în grabă
Cu toată parada, ca un om de treabă.
Unde împăratul ca și mai-naînte
ÎI priiimi iară cu pompoasă cinste,
Apoi șezînd zise către dînsu-ndată:
-E ! ce mai zici, cuscre ? că noi sîntem gata
Și de vei vrea, încă bine o să-mi pară
Să săvîrșim nunta chiar și astă-seară.
Văzînd negustorul că-‘mpăratul are
Pentru acest lucru pornire prea mare,
Nu-i stătu-mprotivă, și el zise iară :
-Fie, împărate, măcar ș-astă-seară.
Trimit dar la mire să-l aducă gloate,
Viind îl dezbracă de hainele toate,
Care era pline, peste tot pătate,
De noroi și seuri de jos pîn’ la spate;
Ca ‘cel ce șezuse și să tăvălise
Chiar ca dobitocul pe unde-i venise.
Aduc haine scumpe, îl îmbrac cu ele,
Îi pun și în dește galante inele.
lar cînd îl băgară și văzu palatul,
Nici nu-și plecă capul către împăratul,
Ci șuierînd numai sta în nemișcare,
Precum fac toți proștii la vreo mirare.
Dar avutul care face între unii
Să se socotească înțelepți nebunii,
Le închise ochii și nici nu văzură
Lipsirea-i de minte cea peste măsură
Ci într-acea seară îi și cununară
Și, șezînd la masă, cu toți ospătară.
După veselie și scularea mesii,
Duseră pe mire-n iatacul miresii.
El în cap cu vinul și lipsit de minte,
În loc să dea fetii cuvenita cinste,
Îi dă două palme și trei pumni pe spate,
Gîndind c-o mîngîie așa cînd o bate.
Iar mireasa, cării nu i să-ntîmplase
Așa mîngîiere cu pumni și palmi trase,
Începu cu țipet a răsuna casa,
Cît sări-mpăratul și împărăteasa.
Alerg într-un suflet și intrînd îndată
Găsesc pe mireasa de tot leșinată.
Pe ginere-ntreabă : ce este pricina ?
Pentru ce o bate ? să-i arate vina.
El răspuns le dete, cu obrăznicie,
Niște vorbe proaste ca din mojicie,
De care-mpăratul, năsprindu-se foarte,
A jurat că îl va pedepsi cu moarte,
Atîtă pe dînsul, cît și p-al său tată,
Cum ș-a dat poruncă să-i închiză-ndata.
Dimineața dară după ce pornește
Și marfa lor toată o pecetluiește,
P-amîndoi scoțîndu-i de la închisoare,
Legați îi trimise la spînzurătoare.
Cînd însă pe dinșii îi ducea la moarte,
Mintea, care este milostivă foarte,
Privind cu durere reaua lor osîndă,
Către Noroc zise cu vorbire blîndă :
-E ! vezi tu, Noroace, în ce fel de stare
Aduseși p-acestia prin a ta purtare?
Unde sînt acuma laudele tale ?
Nu simți ceva milă? nu-i privești cu jale?
Nu era mai bine să fi fost ciobanul
Într-a sa colibă unde sta, sirmanul,
Și cu al său fluier umblînd p-acea vale
Să se veselească cu caprele sale?
Cum și negustorul asemenea iară,
Decît acum asfel amîndoi să piară?
-0, soru-mea Minte! răspunse Norocul,
Mai mult ce poci face și-eu cu dobitocul?
Dacă nu au creieri, așa să le fie,
Că destul ciudă îmi este și mie.
Iar Mintea îi zise: – Te știu eu, Noroace,
C-ai nemilostive și rele mijloace,
Multe ori te bucuri, ca de niște glume,
Să pierzi, să dărapeni pe oameni în lume.
Dar eu pe aceștia ce îi duc la moarte,
Nu-i las niciodată relei tale soarte.
Ci te uită numai a’cuma la mine
Și vezi ce plătesc eu cînd sînt cu orcine!
Zicînd ea aceasta, îndată se duse
Ș-intrînd în ciobanul, în capu-i să puse.
Atuncea ciobanul să deșteaptă-ndată
Ca dîntr-un semn de vreme-ndelungată.
Ș-întortîndu-ți ochii către cel maî mare,
Care îi ducea la locul de pierzare:
-Urîtule, zise, și am făr’ de lege!
Tu ai dat poruncă asfel să ne lege?
De unde ai voie ș-atîta-ndrăzneală
De-mpărătesc sînge să nu ai sfială?
Nu știi că-mpărații și a lor neam mare
Nu să osîndește la așa pierzare?
De ar avea încă și vină de moarte,
Tot e-a cinste neamul cel strălucit foarte,
Cît mai vîrtos unul fără de pricină,
Ce nu să cunoaște c-a făcut vro vină.
Aveți voi în știre că pe urmă noastră
Vin oștiri milioane împrotivă voastră?
Dezleagă-ne, nu sta, gîdeo, spurcăciune,
Și cazi în genuche, să-ți dăm iertăciune.
Tremurînd, gelatul îi dezlegă-ndată
Și ceru să-l ierte cu vorbă rugată.
Și vestind aceasta pe loc la-mpăratul
A luat îndată poruncă gelatul:
Să nu săvîrșască hotărîea dată,
Ci să ae întoarcă cu dînșii îndată.
Carii cum veniră ș-au suit palatul,
S-a-ntrebat ciobanul de către-mpăratul:
– Fiul meu ! ne spune și dreptul arată,
Nu te mai preface, dă-mi vorbă curată,
Eu taina-vă nu poci de loc înțelege,
Că este un lucru ce nu să alege.
– Cu vreme,-mpărate, ciobanul răspunse.
Ne vei înțelege tainele ascunse.
Iar deocamdată vă spun num-atîtă
C-ați avut asupra-mi purtare urîtă.
Ieri mă cununarăți cu o grabă mare
Ș-azi nejudecat m-ati trimis la pierzare.
Împăratul zise: – Da! fără-ndoială,
Eu cunosc prea bine c-am făcut greșală.
Dar și înălțimea-ți nu să cădea iară
Să te porți cu fiica-mi așa rău aseară.
– Negreșit, el zise, făcea trebuință
Să mă port cu dînsa după cuviință,
Dar e o vorbă foarte înțeleaptă,
Cum că “după cinste, cinste să așteaptă”.
Înălțimea-voastră, precum să cunoaște,
Va-ți purtat cu mine ca c-un om de obște.
Precum mă ținurăți, așa și eu iară,
Ca c-o fată proastă m-am purtat aseară.
Și ascultați numai să vă spui pricina,
Ca să vedeți bine a cui este vina.
Aici cum vă țineți înălțimea-voastră,
Așa și noi sîntem în patria noastră.
Cînd doi împărați dar într-un loc s-adună,
Spuneți, așa-nsoară și asfel cunună?
Nu să cădea nouă cel puțin o lună
Să fi ținut nunta cu regulă bună?
Nu era cu cale l-astă veselie
Ca să se poftească ș-alți domni mari să vie?
Am avut noi muzici? au fost luminații,
Cum e obiceiul să facă-mpărații ?
Unde s-au dat tunuri? Unde s-au dat focuri?
Und-a fost teatruri, comedii și jocuri?
Unde vă e zestrea? Unde mi-ați dat foaie?
Ce mi-ați dat supt mînă ? la ce mi-ați dat voie?
Cum dar socotirăți persoanele noastre,
Așa și eu fiica înălțimei-voasstre,
D-o aveați pe dînsa-n dragoste fiieaiscă,
Urma ca să-i faceți nuntă-mpărătească.
Ci rău vă purtarăți chiar înșivă dară,
Și eu de aceea făcui mai rău iară.
Atunci împăratul îl îmbrățișază,
Cere iertăciune, din ochi lăcrămează,
Zicînd către dînsul aceste cuvinte :
-Eu, iubitul meu fiu, de azi înainte
Cu toat-a mea voie îți dau tronul ție,
Tu ocîrmuiește a mea-mpărăție.
Iată îți dau schiptrul, stăpînește-n pace
Și fă-ți acum nunta după cum îți place
După ce dar multe de bine-i urează,
Pe ciobanu-n locu-și îl încoronează.

The post Norocul și mintea first appeared on Povesti pe Scriem.ro.