În munţii Catrinului,

În pădurea Pinului,

La cerdacu

Lui Novacu,

La masă de solzi de peşte

Beau voinicii boiereşte.

Beau, glumesc, se veselesc

Şi la Dumnezeu gândesc.

Dar Gruiţă,

Novaciţă,

Nici nu bea, nici nu mânca,

Nici voie bună n-avea,

Ci sta gata de-a pleca.

Iar Novac, cum îl vedea,

Din gură aşa-i grăia

– Măi Gruiţă, fiul meu,

Şa-ţi ajute Dumnezeu!

De ce şezi tu supărat,

Nebăut şi nemâncat?

Or banii ţi i-ai gătat,

Or ţi-i gândul la-nsurat,

Or ţi-i dor de Ţarigrad?

Gruiţă din grai grăia

– Nici banii nu i-am gătat,

Nici mi-i gândul la-nsurat,

Ci mi-i dor de Ţarigrad!

Novac din cap clătina

Şi către Gruia grăia

– Gruio, Gruio, fiul meu,

Ascultă de tatăl tău,

Că el nu-ţi voieşte rău

De vei merge-n Ţarigrad,

Să rămâi tu lângă gard,

În oraş să nu te bagi

Şi la vin să nu te tragi,

Că vinu-i cu viclenie,

El te trage la beţie,

Beţia trage la somn,

Lesne pierde-un cap de om!

Gruiţă, copil zburdat,

De mic la rele-nvăţat,

El în seamă nu băga

Ce tatăl său îi spunea,

Ci-şi încingea armele

Şi-şi gătea podoabele;

Apoi murgul şi-l scotea,

Slugile i-l ţesăla,

Cu şaua mi-l înşela,

Cu frâne mi-l înfrâna.

Gruia pe el se suia,

Rămas bun că mi-şi lua

Ş-apoi ca vântul pleca

Şi nici că se mai oprea

Pân-în Ţarigrad intra,

Şi aici ce mi-şi făcea?

Lua târgul tot de-a lungul

Şi birturile de-a rândul,

Pân-pe urmă nimerea

Şi în birt că se băga,

În birtu-mpăratului,

Din marginea satului,

La Aniţa

Birtăşiţa.

Lângă masă se punea

Şi Aniţei poruncea

– Tu, Aniţă,

Birtăşiţă,

Adă-mi vin cât pot eu bea,

Că-ţi dau banii cu măsura,

Toată cupa – talerul,

Toată vadra – galbenul!

Aniţa, dac-auzea,

Vadra-n mână o prindea

Şi-n podrum mi se băga

Şi vin roşu-mi aducea

Şi pe masă mi-l punea.

Gruia vadra o prindea

Şi dintr-un sorbit o bea,

Cu fundu-n sus o punea

Şi noroc el că-mi zicea,

După alta poruncea,

Dar nici un ban nu plătea.

Şi în birt el cât a stat

Tot vinul că l-a gătat,

Că-n trei zile şi-n trei nopţi

A băut sute de zloţi,

A băut trei buţi de vin,

Tot vin bătrân cu pelin,

Ş-a mâncat trei vaci belite

Şi trei cuptoare de pite;

Nu bea vinul cum se bea,

Cu sălicu şi hoalba,

Ci mi-l bea el cu vadra,

Se miră toată lumea!

Şi Aniţa,

Birtăşiţa,

Dacă vinul că-mi găta

Şi bani nu mi-şi căpăta,

Tare rău se supăra

Şi la oaspeţi le zicea

– Dragii mei,

Oaspeţii mei,

Faceţi bine şi iertaţi,

Că luminile-am gătat

Şi n-am bani de cumpărat

Pân m-oi duce-n căpătat.

Şi Aniţa,

Birtăşiţa,

Poale albe sufulca,

Cizme negre sufulca,

Şi din birt ea că-mi ieşea

Şi unde mi se ducea?

Deasupra oraşului,

La curtea-mpăratului

– Înălţate împărate,

Să trăieşti cu sănătate!

Nimerit-au, nimerit,

La mine-n birt o venit

Un voinicel tinerel,

De toţi se miră de el;

Că-n trei zile şi-n trei nopţi

A băut sute de zloţi,

A băut trei buţi de vin,

Vin bătrân şi cu pelin

Ş-a mâncat trei vaci belite

Şi trei cuptoare de pite.

Nu bea vinul cum se bea,

Cu sălicu şi hoalba,

Ci mi-şi bea el cu vadra,

Se miră toată lumea!

Cum pune vadra la gură,

Varsă-n gură ca-ntr-o şură;

Vadra cum este de mare,

Şi pita cât e de lată,

El o-mbucă totodată;

Tot vinul cât am avut,

Tot dânsul mi l-a băut

Şi când zic ca să plătească,

El vrea ca să mă lovească.

Tot mâncă şi tot sorbi,

Dar nimica nu-mi plăti.

Acum, când vinu-am gătat,

Spune-mi, doamne, ce să fac?

– Tu, Aniţă,

Birtăşiţă,

Spune-mi tu făptura lui,

C-ăsta-i omul dracului!

– Înălţate împărate,

Să trăieşti cu sănătate,

Eu îţi spun cu direptate

De trei palme-i lat în frunte

Şi nu prea vorbeşte multe;

Apoi căutătura lui

Seamănă cu-a lupului;

Când se uită pe sub gene,

Şi măria-ta te-ai teme…

Mustăţile-i, ca la rac,

Şi le-nnoadă după cap;

Face nodul cât pumnul

Şi rânjeşte ca ursul,

De bubuie tot locul

Şi ţi-e groază de dânsul;

Lat e-n spate, gros în os,

Dar la faţă de hârtie,

De-ai putea pe ea a scrie,

Ş-apoi, ochişorii lui,

Ca murile câmpului!

Împăratul auzind

Pe Aniţa-aşa vorbind,

Puterile îi pierea,

Măciucă păru-i suia,

Faţa i se-ngălbenea,

Începu a tremura

Şi Aniţei îi zicea

– Tu, Aniţă,

Birtăşiţă,

Rogu-te pe Dumnezeu

Şi te jur pe capul tău

Să nu-i spui unde şed eu,

C-ăla mâncă capul meu!

Ăsta-i Gruia lui Novac,

Care ţara ne-a prădat,

A prădat-o-n lung şi-n lat,

De trei ori turcii-a tăiat

Şi acum iar o venit

Cu gând rău de prăpădit.

Bată-mi-l-ar Dumnezeu

Pe el şi pe tatăl său,

Că ei ne-au făcut mult rău,

Că ne-au ţinut drumurile

Şi ne-au tăiat capetele!

Dar, Aniţă,

Birtăşiţă,

Ia, du-mi-te tu acasă

Şi mi-l pune după masă

Şi dă-i vin cu rozolie,

Ca să-l tragă la beţie;

Dă-i vin cât el poate bea,

De plată nu întreba

Şi dă-i vin cât va pofti,

De plată nu pomeni.

Şi când vinul vei găta,

Vin-la mine, că ţ-oi da,

Numai să-l poţi tu-mbăta,

Că bun preţ îi căpăta!

Aniţa, dac-auzea,

Aniţa ce mi-şi făcea?

Acasă ea alerga

Şi pe Gruia îl afla

Cum prin birt se preumbla,

Că nu mai avea ce să bea.

El atuncea ce făcea?

Mâna-n pozonar băga,

Cu galbeni plin-o scotea,

Galbeni pe jos resfira

Şi din gură că-mi zicea

– Tu, Aniţă,

Birtăşiţă,

Adă-mi vin cât pot eu bea,

Că-ţi dau galbeni câţi vei vrea;

Şi când galbeni oi găta,

Pe uliţă voi pleca,

De blagă m-oi încărca!

Iar Aniţă,

Birtăşiţă,

Dacă ea mi-şi auzea,

Bine, Doamne, îi părea,

Galbeni pe jos strângea

Şi vin roşu aducea,

Vin bătrân cu rozolie,

Ca să-l tragă la beţie.

Şi Gruia ce mi-şi făcea?

Multe buţi de vin golea,

Dar pe urmă ameţea,

Capul pe masă-l punea

Şi curând că adormea.

Iar Aniţă,

Birtăşiţă,

Dacă ea astea vedea,

Ferestrele deschidea,

La turci semn că le făcea.

Turcii-ncet s-apropiau

Şi în birt că se băgau

Şi cum pe Gruia-l vedea,

La el mi se repezea,

Dară vântul cum bătea,

Părul lui Gruia-l lăţea,

Iar turcii, dacă vedea,

Vai, Doamne, cum mi-şi fugea!

Dar-napoi iar se-ntorcea

Şi pe Gruia mi-l lega

Cu trei funii de mătasă,

Ca mâna Gruii de groasă

Şi cu trei de ibrişin,

Groase ca parii de fân;

Cu coatele îndărăpt,

Cu mâinile-ntoarse-n piept.

Ş-apoi ei pe el îl lua

Şi-n temniţă îl ducea,

Într-o temniţă de piatră,

Chiar pe seama lui gătată.

Şi aici cât îl ţinea?

Şapte ani şi jumătate,

Pân-se rupse şuba-n spate;

Şapte ani şi două luni,

Mai pe-atâtea săptămâni,

Gruia-n temniţă şedea

Pân-de-zile-i se ura.

Şi Novac tot aştepta

Ca să-i vină Gruiţa;

Dar în zadar aştepta,

Că Gruia nu mai venea.

Atunci el ce mi-şi făcea?

La un corb el poruncea

Şi aşa că mi-i zicea

– Corbule, puiuţul meu,

Ţină-mi-te Dumnezeu!

Tu nu eşti bun de lucrat,

Dară eşti bun de zburat,

Du-te, -nciungiură ţara

Şi îmi caută pe Gruia,

Doară li-i putea afla,

Că eu bine te-oi ţinea,

Carne de turc îi mânca

Şi sânge du turc îi bea!

Atunci Corbul ce-mi făcea?

Aripile întindea,

Cu ciocul mi-şi cloncănea,

Toată ţara-nciungiura

Pân-pe Gruia mi-l afla,

La fereastră-i s-aşeza

Şi căuta şi cloncănea.

Gruiţa Corbul vedea

Şi bine mi-l cunoştea

Şi din grai aşa grăia

– Du-te tu la tatăl meu

Şi spune-i că am zis eu

Să lase hodina toată,

Vină aici să mă scoată!

Şi spune-i tătucului

Care-i gândul turcului,

Că pe vineri dimineaţa

Se gătesc să-mi ia viaţa;

Că funarii împletesc

Şi bărdaşii tot cioplesc,

Furcile îmi pregătesc.

Şi vineri, la prânzul mare,

Mă vor scoate la pierzare!

Corbul, dacă auzea,

Aripile întindea,

În văzduh se ridica

Şi la Novac se-ntorcea

Şi aşa că îi zicea

– Lasă cina la Domnul

Şi cuţitul la focul,

Că-ţi potopesc feciorul!

Că vineri de dimineaţă

Vreau să-i ia a lui viaţă;

Că funarii împletesc

Şi bărdaşii tot cioplesc,

Furcile îi pregătesc.

Şi vineri, la prânzul mare,

Îl vor scoate la pierzare!

Novac, dacă auzea,

Ochii-n lăcrimi îşi scălda

Şi din grai aşa grăia

– Te mai scot o dată eu,

Chiar să-mi pierd şi capul meu!

Apoi iute, cât gândeşti,

Ţipa hainele domneşti

Şi-mbrăca călugăreşti.

Moş călugăr se făcea,

Armele şi le-ascundea,

Murgul îl încăleca

Şi îndată el pleca

Şi la turci că se ducea.

Şi aşa că le zicea

– Bună ziua, turcilor,

Turcilor, voinicilor!

Auzit-am, auzit,

Lucru mie potrivit,

C-aveţi un rob de pierzare;

Nu l-aţi face de vânzare?

Că de cumva mi l-aţi da,

Bucuros l-aş cumpăra

Şi de cumva vi-i de dat,

Mie mi-i de cumpărat.

Şi de-a fi cam tinerel,

V-aş da mulţi galbeni pe el,

Ca să mi-l fac diecel;

Că la vreme de slăbie

N-are nime să mă ţie

Şi mi-a fi spre-ajutorie.

Ba, de n-ar avea cap greu,

L-aş învăţa tot mereu,

Să rămână-n locul meu!

Turcii, cum îl auzea,

Toţi din grai aşa grăia

– Părinte, sfinţa-ta,

Noi robul nu ţi l-om da,

Că nu-i neam de diecel,

Ci e neam de Novăcel!

Şi nouă nu ni-i de dat,

Că pe el l-am judecat

Ca să fie spânzurat,

Că-i un mare blestemat.

Seamănă cu tatăl său,

Bate-mi-l-ar Dumnezeu!

Că de când s-a pomenit,

Tot aşa ne-au prăpădit;

Că ne ţinea drumurile

Şi ne tăia capetele!

Novac, dacă auzea,

Turcilor că le zicea

– Dacă nu mi-l sloboziţi,

Vă rog să nu-l potopiţi

Până nu l-oi spovedi

Şi de moarte l-oi găti!

Dar turcii se mânia

Că prea mult îi necăjea.

Atunci Novac ce-mi făcea?

Pozonarele-şi vărsa,

Galbeni pe jos răsfira.

Turcii-a strânge se-ntrecea,

Iar Novac se întorcea

Şi sabia ş-o scotea

Şi pe toţi turcii tăia,

Nici unul nu rămânea.

Apoi afară ieşea,

La temniţă se ducea,

Unde era-nchis Gruia,

Lăcatele le rupea

Şi pe Gruia îl scotea

Şi din grai aşa grăia

– Gruiţo, copilul meu,

Tu faci tot de capul tău

Şi n-asculţi cuvântul meu,

Rău te bătu Dumnezeu!

Gruia noduri înghiţea,

Dar nimica nu zicea,

Că el vina şi-o vedea,

Apoi amândoi se lua

Şi prin turci se întorcea

Şi pe toţi că mi-i tăia.

Pe unde Novac mergea,

Numai cu cotul cotea,

Uliţi printre turci făcea.

Gruiţa mi-i abătea,

Iară Novac îi tăia,

Şi turcii aşa pica

Cum pică vara iarba

Când o ajungi cu coasa.

Iar un turc cam bătrânel,

Vai de el, amar de el,

Se-nvârtea şi se codea

Şi de Gruia se ruga

– Lasă-mă nevătămat,

Să duc veste la-mpărat

C-ai scăpat din Ţarigrad!

Iar Gruia că-mi zicea

– Câine bătrân şi spurcat,

Te-aş lăsa nevătămat,

Dar îi spune la-mpărat

Că de viteaz ai scăpat!

Apoi sabia trăgea,

Urechile îi tăia,

Nasul o ţâră-i cârnea

Ş-apoi scăpat îl făcea.

Iară Gruia cu Novac

Se lua de după cap

Şi se săruta cu drag.

Şi lăuda pe Dumnezeu

Că i-a scăpat de la rău.

Ş-apoi ei că se lua,

Pe uliţă că-mi pleca,

Multă blagă-şi aduna,

Multe cară încărca

Şi dincoace ei venea.

Cătră Ţara Românească,

Fapta să ş-o povestească

La boieri ca dumneavoastră,

Dumnezeu să vă trăiască!

Şi Novacii, cât trăia,

Tot mereu se veselea

Şi la turci nu mai gândea!

The post Gruia lui Novac first appeared on Povesti pe Scriem.ro.