– Ia uitaţi-vă la ea, de ţesut — nu ţese, de tors nu toarce. Ia uitaţi-vă la ea, trândava-leneşa!

Din pricina asta baba se făcea şi mai rea, şi mai arţăgoasă. Iar fetei moşului îi făcea zile fripte. Şi se gândea întruna cum ar face s-o piardă.
Într-o zi moşul plecă în oraş după târguieli. Baba cea rea, împreună cu fiică-sa, puseră lucrurile la cale:
– Ei, acuma, îi facem noi de petrecanie, duşmancei ăşteia!
Baba o chemă pe fată şi-i porunci:
– Haide, du-te la pădure după vreascuri!
– Dar mai avem destule vreascuri acasă, i-a zis fata.
Baba cea rea se răsti, bătu din picior, apoi, împreună cu fiică-Sa, se năpustiră la ea şi o alungară afară din izbă.
Când a văzut fata că n-are încotro, a plecat la pădure. Şi era un ger de crăpau pietrele, şi-un vânt rece ca gheaţa bătea, şi-un viscol hain viscolea…
Baba şi fata ei se purtau de colo-colo prin izba încălzită şi îşi tot spuneau:
– Acuma, chiar că nu se mai întoarce nesuferita aceea! Are să degere în pădure!
În vremea asta, fata ajunse la pădure, se opri sub un brad rămuros şi prinse a se uita împrejur, neştiind încotro s-o apuce şi ce să facă…
Deodată se auziră zgomote şi trosnituri: Morozko-Gerul alerga prin brădiş, Morozko-Gerul gonea prin mestecăniş, dintr-un copac în altul se sălta, scârţâia şi ronţăia. Coborî din bradul rămuros şi zise:
– Bună ziua, fată frumoasă! Cum de-ai nimerit la mine în pădure pe gerul ăsta?
Fata îi povesti, fără să ascundă nimic, cum că nu venise în pădure de bună voie.
Morozko-Gerul o ascultă şi-i zise:
– Ba nu, fată frumoasă, nu după vreascuri te-au trimis ele aici. Dar, de vreme ce ai venit în pădurea mea, vreau să văd şi eu cât de harnică eşti!
Îi dădu un fuior, un fus şi-i porunci:
– Să torci din fuiorul ăsta fir de bumbac, din el să ţeşi pânză şi din pânză să-mi coşi o cămaşă!
Cum spuse asta, Morozko-Gerul plecă. Fata nu mai stătu la gânduri ci se apucă fără întârziere de treabă.
Când simţea că îi îngheaţă degetele — sufla puţin asupra lor, le încălzea, şi la lucru. Munci aşa, fără să-şi dezdoaie spinarea, toată noaptea. La un singur lucru se gândea: cum să facă, cum să dreagă ca să coasă o cămaşă cât mai frumoasă.
Dimineaţa iar se auziră zgomote şi trosnituri în preajma bradului: era Morozko-Gerul. Îndată ce văzu cămaşa, o lăudă:
– Ei, fată frumoasă, tare meşteşugit mi-ai lucrat cămaşa!
Şi Morozko-Gerul scoase o ladă mare, ferecată, i-o puse fetei dinainte şi zise:
– După muncă şi răsplată!
Pe urmă, îmbrăcă fata într-un cojocel călduros, îi legă pe cap o basma înflorată şi o scoase la drum:
– Mergi sănătoasă, fată frumoasă! S-or găsi pe aici nişte oameni buni care să te ajute să ajungi acasă.
Spuse asta şi se făcu nevăzut, parcă nici n-ar fi fost.
În vremea asta moşul se întorsese acasă.
– Unde îmi e fata? întrebă el.
– Păi, s-a dus la pădure după vreascuri încă de ieri şi uite că nici acuma nu s-a întors…
Pe moş îl cuprinse îngrijorarea, aşa că nici nu dezhămă calul, ci porni în grabă spre pădure. Când, ce să vadă? Chiar în marginea drumului stătea fata lui, veselă şi gătită.
Moşul urcă fata în sanie, încărcă lada cu darurile lui Morozko-Gerul tot acolo şi porni spre casă.
Iar baba cea rea şi fiică-sa la masă şedeau, plăcinte-nfulecau şi aşa vorbeau:
– Ehei, vie nu se mai întoarce ea acasă! Doar oasele o să i le aducă moşul!
Dar căţeluşa, lătrând de după sobă zise:
– Ham, ham, ham! Fata moşului cu daruri scumpe o să vie! Dar pe fata babei n-o vrea nimeni de soţie!
​ Baba îi dădu căţeluşei plăcintă, ba o şi bătu cu vătraiul.
– Taci, netrebnico! Mai bine zi aşa: „Fata babei dragă — nunta o s-o facă, a moşului fată — moartă o să zacă!”
Dar căţeluşa o ţinea una şi bună:
– Fata moşului — cu daruri scumpe-o să vie! Dar pe fata babei — n-o vrea nimeni de soţie!
Şi iată că poarta scârţâi, uşa se deschise şi în izbă intră — rumenă şi gătită — fata moşului, iar în urma ei oamenii aduseră o ladă mare, împodobită de jur împrejur cu flori de gheaţă.
Baba, împreună cu fiică-sa, se năpustiră asupra lăzii, începură să scoată de acolo, să cerceteze, pe laviţele din jur să aşeze, toate hainele, gătelite şi nu mai conteneau cu întrebările:
– Cine ţi-a dat daruri atât de minunate?
Baba, îndată ce află cum o răsplătise Morozko-Gerul pe fata moşului, porni să alerge dintr-un capăt în celălalt al izbei, o îmbrăcă şi o înfofoli pe fiică-sa, ca să nu-i fie cumva frig, îi vârî în mână o legătură cu plăcinte şi-i porunci moşului s-o ducă în pădure şi pe ea:
– Fata mea o să capete două lăzi din astea!
A dus-o moşul în pădure pe fata babei şi a lăsat-o sub bradul rămuros. Fata stătea, de jur împrejur privea, de frig se zgribulea, vorbe de ocară striga:
– De ce nu mai vine odată Morozko ăla? Pe unde, aşa şi pe dincolo, o fi hoinărind?
Dar, chiar atunci se auziră zgomote şi trosnituri: Morozko-Gerul alerga prin brădiş, Morozko-Gerul gonea prin mestecăniş, dintr-un copac în altul se sălta, scârţâia şi ronţăia. Coborî din bradul rămuros şi zise:
– De ce ai venit la mine, fată frumoasă?
– Oare, chiar nu ştii şi singur? Am venit să-mi dai daruri scumpe!
Morozko-Gerul zâmbi şi zise:
– Bine, dar mai întâi, ca să văd cât de harnică eşti — vreau nişte mănuşi să-mi împleteşti!
I-a dat andrele, un ghem de lână şi a plecat. Fata babei aruncă andrelele în zăpadă şi izbi cu piciorul în ghemul de lână:
– Ia te uită ce-a născocit moşneagul! Unde s-a mai văzut, unde s-a mai pomenit, să stea cineva pe un ger ca ăsta şi să împletească? Şi aşa îți degeră degetele!
Dimineaţa se auziră trosnete şi pârâituri — şi veni Morozko-Gerul.
– Ei, fată frumoasă, ia să vedem, cum ai scos-o la capăt cu ceea ce ţi-am cerut să-mi meştereşti?
Fata babei se năpusti la el:
– Ce meşterit ţi se năzare, bătrân netot ce eşti! Ce, eşti chior, nu vezi? M-a pătruns frigul până la os aşteptându-te aici, abia mai răsuflu!…
– Ei, după muncă va fi şi răsplata! zise Morozko-Gerul.
Îşi scutură o dată barba şi când se porni o furtună şi-un viscol — acoperi toate cărările şi toate drumurile. Iar Morozko se făcu nevăzut, de parcă nici n-a fost.
Fata babei o porni încet, fără drum, fără cărare şi nimeri într-o râpă. Acolo, cât ai clipi, o acoperi zăpada…
Cînd de-abia se crăpa de ziuă, baba începu să-l zgâlţâie pe moş, îl trezi şi-i porunci să se ducă în pădure să-i aducă fata. În vremea asta ea se apucă să coacă plăcinte. Căţeluşa însă, stătea sub laviţă şi lătra:
– Ham, ham, ham! Fata moşului nunta o s-o facă, iară fata babei — moartă o să zacă!
Baba îi dădu căţeluşei plăcinte, şi o bătu straşnic cu vătraiul:
– Taci, netrebnico! îndoapă-te cu plăcinte şi nu mai vorbi aşa! Mai bine zi: „Fata babei — cu daruri scumpe o să sosească, fata moşului — mire n-o să-şi mai găsească!”
Căţeluşa însă mâncă plăcinta şi iar o ţinu pe-a ei:
– Ham, ham, ham! Fata moşului — nunta o s-o facă, iară fata babei — moartă o să zacă!
Baba se nelinişti:
„Vai de mine, dacă, într-adevăr, păţeşte ceva rău fata mea? Dacă în drumul spre casă se vor pierde darurile acelea scumpe? Ia, să dau eu o fugă în urma moşului!”
Îşi puse şuba şi o luă la goană spre pădure. Iar viscolul urla şi mai grozav, zăpada o-nvârtejea şi mai tare. Drumul era troienit, nu se mai vedea…
Baba cea rea se rătăci şi zăpada o troieni.
Moşul o căută şi o tot căută prin pădure pe fata babei, dar n-o găsi. Când s-a întors acasă nici pe babă n-a mai găsit-o. Şi-atunci i-a adunat pe vecini. Şi împreună cu ei au început să le caute: şi pe babă şi pe fiica ei. Au căutat şi-au tot căutat, toate troienile le-au răscolit dar de găsit nu le-au mai găsit.
Şi de atunci a început moşul să vieţuiască numai cu fata lui. De cum a venit primăvara însă, pe fată a peţit-o un voinic fierar-meşter făurar.
Au făcut o nuntă plină de veselie şi au trăit cu toţii în dragoste şi bună înţelegere. Tot aşa mai trăiesc ei şi acuma.

The post Morozko – Gerul first appeared on Povesti pe Scriem.ro.