Norocul și mintea

Astronomul — Sat, 02 May 2020 07:57:28 +0000

Să pricea odată Norocu-n cuvinte
Cu prealăudata și-nțeleapta Minte,
Zicînd că el este ce pricinuiește
Binele și răul la cine voiește.
Mintea zicea iară că : -Fără de mine
Nu să poate omul să aibă vrun bine;
Cînd sînt eu cu dînsul, d-ar avea și rele,
Le trece-n răbdare, nu i să par grele.
Norocu-mprotivă-ncepe iar să zică,
Mintea, d-altă parte, nu să lasă mică,
Din vorbă în vorbă Norocul îndată
De necaz și ciudă vru Mintea să bată.
Dacă văzu Mintea că nu să-nțelege
Ș-o s-ajungă treaba pînă la ciomege,
Zise : -O Noroace ! ce trebuie ceartă
S-avem ca nebunii și vorbă deșartă ?
Noi un om s-alegem și, intrînd într-însul,
Vrednicia-n faptă s-arătăm cu dînsul.
Așadar d-această amîndoi voiră
Ș-un om să găsească să călătoriră.
Mergînd împreună, întîlnesc în cale
Un om păzind capre în jos pe o vale.
Văzîndu-l, Norocul stă în loc, vorbește :
-Să mergem departe ce ne trebuiește?
Iată domnișorul care mă așteaptă
Să-mi arăt cu dînsul vrednicia-n faptă.
Și te uită numai că nu-n vreme lungă
Îl voi face însumi ș-împărat s-ajungă.
Și zicînd aceasta, Norocul s-apucă
Cu mijloace-n stare pe cioban s-aducă,
Iar Mintea să trase, lăsînd pe Norocul,
Și rămase prostul mai ca dobitocul.
Dobitocul însă, deși nu vorbește,
Dar are în sine simțire firește,
Își cunoaște slujba la care se pune,
Simte ș-înțelege stăpînul ce-i spune.
Iar omul, zic, care e lipsit de minte
Este ca o piatră ce de loc nu simte.
Așadar ciobanul cu caprele sale
Mergînd mai-nainte pe această vale,
0 pivniță vede, veche, darîmată,
Curgînd înaintea-i o apă curată,
Stă în loc, să uită, în păreri îi vine
Că aci să-și facă colibă e bine.
Ș-începu să sape, vrînd cu el Norocul.
Să mai îndrepteze în pivniță locul.
Săpînd dar, găsește o lespedă rasă,
Lucrată în colțuri tocma ca o masă.
Hotărî îndată, nu lăsă de mîine,
Acum vru pe dînsa să mănînce pîine.
După ce cu caznă și cu silă mare
0 scoase din locu-i, ca un ghigant tare,
S-a deșchis sup dînsa o gaură adîncă,
Ca de vro doi stînjeni și mai ceva încă,
Care avînd scara ca de pivnicioară,
Pe trepte-nlăuntru pe loc cum coboară,
Vede, grijit bine, ce nu mai văzuse,
Și patruzeci chiupuri frumos în rînd puse.
Ardică la toate capacele grele,
Să uită și vede niște pietricele,
Adică : într-unul era diamanturi,
Într-altul robinuri, ș-într-altul zmaranturi,
Cu un cuvînt toate era, cum am zice,
Pline cu tot felul de pietri antice.
L-aceste ciobanul ochii cum aruncăi
-Pfiu-îu! păcat, zise, de atîta muncă
Barem nici într-unul nu-i de băutură,
Măcar rachiu numai să-mi arunc în gură.
Apoi ia-n căciulă din mărgăritare
Ș-înșirînd ca-n ață pe iarbă d-a mare,
Le puse la capre ca niște mărgele
Și, lăsînd comoara, a plecat cu ele.
lar Norocul care silința-și pusese
Pe nebun să-l facă precum să prinsese,
Aduce îndată prin aceasta vale
Negustori să treacă cu marfă pe cale,
Ce venea atuncea c-o sută cămile.
Dintr-o depărtare d-o lună de zile,
Și fiind cam seară, au vrut să rămîie
Aci cu ciobanu-mpreună l să mîie.
Așa descărcară cămilele sale,
Dînd drumul să pască p-acea lungă vale.
Dup-aceea merse din negustori unul,
Vrînd ca să vorbească ceva cu nebunul.
Și, vorbind cu dînsul, la capre zărește
Un osebit lucru, care cam lucește.
Vine mai aproape, mărgăritar vede,
Îi pare că este, dar nu să încrede,
Aleargă îndată, domnului său spune,
Vine și-el, privește ca la o minune.
După care-ncepe cu el să vorbească
Cam pe de departe, ca să-l ispitească,
Zicînd : ce sînt ale ? De unde le are ?
Și întrebă dacă îi sînt de vînzare,
Iar nebunul zise : -Pietri de aceste
0 pivniță plină aci-ntr-un loc este.
De-mi veți da din ploscă să cinstesc o dată,
Eu vă duc la dînsa acuma îndată.
Văzînd negustorii că e prost în formă,
Nu caut mîncare, nu vor să mai doannă,
Prețuiesc comoara fără să o vază,
De părere bună nu putea să șează.
Dau să bea ciobanul, alerg la comoară,
Ajungînd cu toții, într-însa coboară,
Ș-acea bogăție dacă ei văzură
Fără socoteală și peste măsură,
Avuta lor marfă pe loc lepădară
Și d-acele pietri scumpe încărcară,
Alegînd ei numai cele mai frumoase,
Care socotiră că sînt mai prețioase.
Nici nu așteptară să se lumineze,
Ci plecară-ndată să se depărteze,
Lăsînd pe ciobanul cu plosca în mînă
Și privind la dînșii răzimat p-o rînă.
Iar Norocul care să necăjea tare
De a lui cu totul neghiobie mare,
Cînd domnul cu marfa puțin ochii-nchise,
Să arată-ndată în vis și îi zise:
-Întoarce-te și ia pe ciobanul cu tine.
Ce zic mă ascultă, că nu-ți va fi bine,
Fiindcă această multă bogăție
Prostului aceluia e dată, nu ție.
Atunci negustorul oprește chervanul,
Să întoarce-n grabă să ia pe ciobanul,
îi zice, îl roagă cu dînsul să vie,
Dar el de aceasta nici nu vrea sa știe.
În zadar mult bine îi făgăduiește,
El caprele sale nu le părăscște.
Văzînd că cu bine nu-l poate supune,
ÎI ia cam cu sila și cu-nșelădune,
Zicîndu-i că drumul dintr-un loc abate
Și să nu greșască el să le arate.
Mergînd dar cu toții într-o depărtare,
La prînz conăciră la un oraș mare,
Unde negustorul a croit îndată
Ciobaniului haine scumpe din bucată,
0 giubea frumoasă cu samur de moscă
(De putea mojicul ce e să cunoască!).
0 scurteică lungă cu oacom blănită
(Tocmă pel nerodul bine nimerită).
Anterii de stofă, cămăiși ca tulpanul
(De știe ciobanul ce este șofranul).
Scumpă-mbrăcăminte îi făcu destulă,
Păpuci în picioare și în cap căciiilă.
Apoi fiu de suflet dacă îl numește,
Apucă-l învață și a sfătuiește î
În ce chip în lume trebui să trăiasca,
Ce fel să se poarte și cum să vorbească.
Îi da-nvățătură în zilele toate,
Dar să-l mai doplească vedca ca nu poate,
Ca cînd oarecine ar lua bașteanul
Să-l împodobească, să-i puie caftanul.
Deci d-acolo dacă să călătoriră,
La marginea mării în scurt timp sosiră.
Aci iar găsiră corabie gată
Ș-încărcînd avutul plecară îndată.
La Constandinopoli cum ei dezbărcară,
Și vameșii iată, viind întrebară:
D-unde l-e venirea ? ce au de vînzare ?
Și văzînd avutul, i-au coprins mirare.
Privesc în tăcere, din umeri ardică,
Și în urma unul începu să zică :
-Domnule ! ascultă, eu nu sînt în stare
A-ți prețui marfa ce-o ai de vînzare,
Nici mîna-mi pe dînsa îndrăznesc a pune,
Ci la împăratul mergînd îi voi spune,
Ca, viind el singur, să vază ce face
Și s-o vămuiască după cum îi place.
Atunci negustorul o bătistă scoate
Și puind într-însa din pietrile toate,
Zise către vameș : -De vreme ce este
Să mergi la-mpăratul, îi vei da ș-acesta
Vameșul îndată, tot cu alergatul
Ducîndu-se, zise către împăratul
-Slăvite stăpîne! azi veni pe mare
Marfă d-acest fel o corabie mare.
Văzînd împăratul pietrile acele
Ca care văzuse foarte puțintele,
Ocărî pe vameș, zicîndu-i: -Nebune !
Visuri d-ale tale ai venit a-mi spune ?
Tu nu-ți ești în fire, vorbești din beție,
Să poate o asfel de marfă să vie ?
Și mai vîrtos, cum zici, corabie plină,
Bine zice vorba: de nebun te-nchină !
Vameșul răspunse : -Slăvite-mpărate !
Lasă aste vorbe nencuviințate
Și scoală să mergem acum mai în grabă,
Să nu pierdem vreme la asfel de treabă.
Atunci împăratul, cu simțirea dusă,
Aleargă în grabă la corabia spusă,
Deșchide toți sacii, precum i-a spus vede,
Și abia atuncea ochiior săi crede.
Începu să-ntrebe: de unde veniră ?
Ș-asta bogăție unde o găsiră ?
Negustorul zise : -Înălțimea-voastră !
America Nouă e patria noastră,
Neam de-mpărat sîntem, venim spre primblare,
Luînd docamdată aste spre vînzare,
Și de să vor vinde cu bun preț aceste,
S-aducem mai bune scoposul ne este.
Împăratul zise : -Dragul meu prieten !
Un asfel de lucru nu poate fi ieften,
Și crez că nici sfertul d-a ta bogăție
Nu să poate vinde l-a mea-mpărăție. …
Cu toate acestea, dați-mi cît vă place,
Ș-în urmă, cu dînsa ce veți vrea veți face.
lar ei i-a dat voie, zicînd : -Nu ne cere,
Ci poftim alege singur pe plăcere.
Luînd împăratul și, cînd vru să plece,
Pe lîngă ciobanul cu-ntîmplare trece.
Și lungit îl vede unde-i era patul,
Făr-a băga-n seamă de loc pe-mpăratul.
Întrebîndu-i zise : -Dar acest ce are
De șade-n pat asfel lungit pe spinare ?
Răspunse îndată, zicînd negustorul:
-Acesta,-mpărate, îmi este feciorul,
Ci dați iertăciune pentru c-așa șade
Nedîndu-vă cinste după cum să cade,
Căci la noi el unde creșterea își are
Nu cunoaște p-altul decît el mai mare.
Eu tot fiind iară în călătorie
Și umblînd prin lume cu negustorie,
C-obiceiuri bune nu l-am putut crește
Să se poartce-n lume precum trebuiește.
Acu-ntîiași dată l-am luat cu mine,
Ca să-l port să vază cum e-n țări streine
Ș-am nădejde bună, după a sa minte,
A-l învăța toate d-acum înainte.
N-am vrut să-l las prea mult să învețe carte,
Numai să dea cerul s-am de dînsul parte,
C-atît am în lume, după bogăție,
Ca să moștenească a mea avuție.
Pe cînd d-alde aste vorbea negustorul
Ș-iși lăuda asfel pe moștemtorul,
În gînd împăratul își făcu și planul
Cum că d-a sa fiică este bun ciobanul
Că avea o fată foarte înțeleaptă
Și ca ea frumoasă nu să putea altă.
Plecînd dar îndată, la palat să duse
Și împărătesii despre toate spuse,
Își arătă încă gîndul său și dorul
Pentru încuscrirea cea cu negustoiruL
Și împărăteasa n-a fost mai cu minte,
A găsit cu cale aceste cuvinte,
Și mai vîrtos zise că această treaba
Fără-ntîrziere să se facă-n grabă,
Ca nu cumva asta mare norocire
S-o soape din mînă cu vro preltmgire
Deci la prinz poftiră pe neguțătorul
Ca să-l ospeteze și să-și spuie dorul
Mînînd dar la masă cu toți împreimă,
Păzi împăratul vremea cea mai bună,
Ș-începu îndată, după cuviință,
Scoposul să-și spuie și a sa voință.
lar neguțătorul, l-acea veselie,
-Bucuros, îi zise, poate și aă fie,
Numai să am voie pînă mă voi duce
Să-ntreb de voiește și fiu-ml cel dulce.
Ș-în prînzul acesta după ce cinstiră
Pe neguțătorul și îl omeniră,
Cînd vru să se ducă, îl petrec grămadă
Și duce la mare cu mîndră paradă.
Aci cum sosește, la fiul său spune
De va să se-nsoare și să se cunune.
El, nerodul, fuse la vorba lui gată
Ca să se însoare, să ia așa fată.
Deci dar negustorul, văzînd că voiește
Șade lîngă dînsul și îl sfătuiește
Ce fel să se poarte către împăratul,
Cum cu a sa fiică, cum cu tot palatul.
Le zice o dată, iar le poftorește,
Din prinz pînă seară tot îl procitește.
lar el, bleojdind ochii cu buze deșchise
Asculta la toate ca la niște vise;
Era lui acestea ca cînd pui să scrie
Pe deasupra apei vreo istorie.
Cu toate acestea, după cuviință,
Răspunsul să-l ducă făoea trebuință
Nîci nu se făcuse ziua încă bine
Și de la-mpăratul văzură că vine
Cu aceeași cinste iară să-l “poftească,
Ca să bea cafeaua-n sala-mpărătească,
Și vrînd-ne-vrînd merse la palat în grabă
Cu toată parada, ca un om de treabă.
Unde împăratul ca și mai-naînte
ÎI priiimi iară cu pompoasă cinste,
Apoi șezînd zise către dînsu-ndată:
-E ! ce mai zici, cuscre ? că noi sîntem gata
Și de vei vrea, încă bine o să-mi pară
Să săvîrșim nunta chiar și astă-seară.
Văzînd negustorul că-‘mpăratul are
Pentru acest lucru pornire prea mare,
Nu-i stătu-mprotivă, și el zise iară :
-Fie, împărate, măcar ș-astă-seară.
Trimit dar la mire să-l aducă gloate,
Viind îl dezbracă de hainele toate,
Care era pline, peste tot pătate,
De noroi și seuri de jos pîn’ la spate;
Ca ‘cel ce șezuse și să tăvălise
Chiar ca dobitocul pe unde-i venise.
Aduc haine scumpe, îl îmbrac cu ele,
Îi pun și în dește galante inele.
lar cînd îl băgară și văzu palatul,
Nici nu-și plecă capul către împăratul,
Ci șuierînd numai sta în nemișcare,
Precum fac toți proștii la vreo mirare.
Dar avutul care face între unii
Să se socotească înțelepți nebunii,
Le închise ochii și nici nu văzură
Lipsirea-i de minte cea peste măsură
Ci într-acea seară îi și cununară
Și, șezînd la masă, cu toți ospătară.
După veselie și scularea mesii,
Duseră pe mire-n iatacul miresii.
El în cap cu vinul și lipsit de minte,
În loc să dea fetii cuvenita cinste,
Îi dă două palme și trei pumni pe spate,
Gîndind c-o mîngîie așa cînd o bate.
Iar mireasa, cării nu i să-ntîmplase
Așa mîngîiere cu pumni și palmi trase,
Începu cu țipet a răsuna casa,
Cît sări-mpăratul și împărăteasa.
Alerg într-un suflet și intrînd îndată
Găsesc pe mireasa de tot leșinată.
Pe ginere-ntreabă : ce este pricina ?
Pentru ce o bate ? să-i arate vina.
El răspuns le dete, cu obrăznicie,
Niște vorbe proaste ca din mojicie,
De care-mpăratul, năsprindu-se foarte,
A jurat că îl va pedepsi cu moarte,
Atîtă pe dînsul, cît și p-al său tată,
Cum ș-a dat poruncă să-i închiză-ndata.
Dimineața dară după ce pornește
Și marfa lor toată o pecetluiește,
P-amîndoi scoțîndu-i de la închisoare,
Legați îi trimise la spînzurătoare.
Cînd însă pe dinșii îi ducea la moarte,
Mintea, care este milostivă foarte,
Privind cu durere reaua lor osîndă,
Către Noroc zise cu vorbire blîndă :
-E ! vezi tu, Noroace, în ce fel de stare
Aduseși p-acestia prin a ta purtare?
Unde sînt acuma laudele tale ?
Nu simți ceva milă? nu-i privești cu jale?
Nu era mai bine să fi fost ciobanul
Într-a sa colibă unde sta, sirmanul,
Și cu al său fluier umblînd p-acea vale
Să se veselească cu caprele sale?
Cum și negustorul asemenea iară,
Decît acum asfel amîndoi să piară?
-0, soru-mea Minte! răspunse Norocul,
Mai mult ce poci face și-eu cu dobitocul?
Dacă nu au creieri, așa să le fie,
Că destul ciudă îmi este și mie.
Iar Mintea îi zise: – Te știu eu, Noroace,
C-ai nemilostive și rele mijloace,
Multe ori te bucuri, ca de niște glume,
Să pierzi, să dărapeni pe oameni în lume.
Dar eu pe aceștia ce îi duc la moarte,
Nu-i las niciodată relei tale soarte.
Ci te uită numai a’cuma la mine
Și vezi ce plătesc eu cînd sînt cu orcine!
Zicînd ea aceasta, îndată se duse
Ș-intrînd în ciobanul, în capu-i să puse.
Atuncea ciobanul să deșteaptă-ndată
Ca dîntr-un semn de vreme-ndelungată.
Ș-întortîndu-ți ochii către cel maî mare,
Care îi ducea la locul de pierzare:
-Urîtule, zise, și am făr’ de lege!
Tu ai dat poruncă asfel să ne lege?
De unde ai voie ș-atîta-ndrăzneală
De-mpărătesc sînge să nu ai sfială?
Nu știi că-mpărații și a lor neam mare
Nu să osîndește la așa pierzare?
De ar avea încă și vină de moarte,
Tot e-a cinste neamul cel strălucit foarte,
Cît mai vîrtos unul fără de pricină,
Ce nu să cunoaște c-a făcut vro vină.
Aveți voi în știre că pe urmă noastră
Vin oștiri milioane împrotivă voastră?
Dezleagă-ne, nu sta, gîdeo, spurcăciune,
Și cazi în genuche, să-ți dăm iertăciune.
Tremurînd, gelatul îi dezlegă-ndată
Și ceru să-l ierte cu vorbă rugată.
Și vestind aceasta pe loc la-mpăratul
A luat îndată poruncă gelatul:
Să nu săvîrșască hotărîea dată,
Ci să ae întoarcă cu dînșii îndată.
Carii cum veniră ș-au suit palatul,
S-a-ntrebat ciobanul de către-mpăratul:
– Fiul meu ! ne spune și dreptul arată,
Nu te mai preface, dă-mi vorbă curată,
Eu taina-vă nu poci de loc înțelege,
Că este un lucru ce nu să alege.
– Cu vreme,-mpărate, ciobanul răspunse.
Ne vei înțelege tainele ascunse.
Iar deocamdată vă spun num-atîtă
C-ați avut asupra-mi purtare urîtă.
Ieri mă cununarăți cu o grabă mare
Ș-azi nejudecat m-ati trimis la pierzare.
Împăratul zise: – Da! fără-ndoială,
Eu cunosc prea bine c-am făcut greșală.
Dar și înălțimea-ți nu să cădea iară
Să te porți cu fiica-mi așa rău aseară.
– Negreșit, el zise, făcea trebuință
Să mă port cu dînsa după cuviință,
Dar e o vorbă foarte înțeleaptă,
Cum că “după cinste, cinste să așteaptă”.
Înălțimea-voastră, precum să cunoaște,
Va-ți purtat cu mine ca c-un om de obște.
Precum mă ținurăți, așa și eu iară,
Ca c-o fată proastă m-am purtat aseară.
Și ascultați numai să vă spui pricina,
Ca să vedeți bine a cui este vina.
Aici cum vă țineți înălțimea-voastră,
Așa și noi sîntem în patria noastră.
Cînd doi împărați dar într-un loc s-adună,
Spuneți, așa-nsoară și asfel cunună?
Nu să cădea nouă cel puțin o lună
Să fi ținut nunta cu regulă bună?
Nu era cu cale l-astă veselie
Ca să se poftească ș-alți domni mari să vie?
Am avut noi muzici? au fost luminații,
Cum e obiceiul să facă-mpărații ?
Unde s-au dat tunuri? Unde s-au dat focuri?
Und-a fost teatruri, comedii și jocuri?
Unde vă e zestrea? Unde mi-ați dat foaie?
Ce mi-ați dat supt mînă ? la ce mi-ați dat voie?
Cum dar socotirăți persoanele noastre,
Așa și eu fiica înălțimei-voasstre,
D-o aveați pe dînsa-n dragoste fiieaiscă,
Urma ca să-i faceți nuntă-mpărătească.
Ci rău vă purtarăți chiar înșivă dară,
Și eu de aceea făcui mai rău iară.
Atunci împăratul îl îmbrățișază,
Cere iertăciune, din ochi lăcrămează,
Zicînd către dînsul aceste cuvinte :
-Eu, iubitul meu fiu, de azi înainte
Cu toat-a mea voie îți dau tronul ție,
Tu ocîrmuiește a mea-mpărăție.
Iată îți dau schiptrul, stăpînește-n pace
Și fă-ți acum nunta după cum îți place
După ce dar multe de bine-i urează,
Pe ciobanu-n locu-și îl încoronează.

The post Norocul și mintea first appeared on Povesti pe Scriem.ro.

Norocul și mintea - Povesti pe Scriem.ro

Norocul și mintea