Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de
mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o
vâltoare,
Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi
se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe şesuri plopii când treci din creştet la
picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din
veştminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luareaminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte,
ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te
chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

The post Psalmul de taină first appeared on Povesti pe Scriem.ro.